Le văd crestele de când am deschis ochii. Le bat cărările de când mă pot ține pe picioare. Le simt mângâierea de când știu ce e aceea durere.
Am râs și am plâns pe lângă stâncile lor cenușii. Sau verzi. Albastre uneori.
Sub brazii cu zdrențe de pâclă aninate în ramuri m-am îmbătat de mireasma rășinii și m-am trezit în susurul cristalelor de tău coborând pe albii de pârâu spre a se preface in Olt.
Am împărățit pe tronuri durate din mii de metri de semeție și piatră și mi-am închinat nimicnicia în catedrale de prăpăstii peste puterea-mi de cuprindere.
M-au răcorit vânturi și ploi, spaime și ninsori și m-am încălzit cu prietenii de o zi și adesea de o viață.
Un caleidoscop viu, ițindu-se prin cețuri, scânteind dinspre zăpezi veșnice ori toropind sub albastrul pur, cu fulgerări negre de capră, cu groaznica goană a turmei de mistreți, zvâcnetul păstrăvului tăind undele, clinchet de talangă și hămăit de dulăi arțăgoși, toate trăitoare sub puterea ursului și privegherea aprigă a ochiului de vultur... Munții Făgăraș, întâia minune a lumii, dragostea mea fără leac...
