Dintr-o nelimitată panoplie de obsesii mi-a fost scris să mă pricopsesc, printre altele, mai mult sau mai puțin nevinovate, cu atracția unui însemn special, endemic și viu colorat: banda roșie de pe creasta Făgărașului.
De la distanță mă împunge cu nostalgii și-mi bântuie visele. În preajma ei mă port ca taurul în arenă, semnul acesta mă zbuciumă ca fluturarea muletei înspre coarne. De câte ori ne reîntâlnim mâinile îmi tremură și se liniștesc abia când podul palmelor mângâie piatra cu două dungi albe și una roșie, între ele. Am mai reușit o dată, uraaa!, am mai ridicat o dată rucsacul până la porți de cer, am mai privit o dată Țara Făgărașului de lângă umărul drept al lui Dumnezeu!
S-o pornești de la poale, din Lunca Oltului, din satul cel lung și cu porțile verzi, să nădăjduiești că pădurea în care tocmai intri, schimbând o lume cu alta, te va apăra de arșita dimineții de vară și să afli că poteca umbroasă îți va stoarce șiroaie de sudori căci mai ai de făcut doi kilometri – pe verticală – să adulmeci, după ce ai apucat să te îmbeți de miresmele rășinii, mirosul pajiștei alpine trecând de ultimii soldați ai codrului, iată drumul spre stâncile pictate cu semnul magic!
L-am bătut de-atâtea ori. Nu e destul. Aud cum creasta strigă după mine de câte ori cobor, de câte ori nu urc...
Creasta, cu poteca șerpuindă, agățată de coaste de piscuri, uneori curajos cățărată în cel mai ridicat punct al locului, uneori cu strecurări printre, pe lângă, peste și pe sub stâncile cenușii, prăvălită din înalt prin Strunga Dracului, făcând echilibristică pe Custura Sărății, sau molcomindu-se spre Rudărița, cu obsedanta bandă roșie aținându-se pe pietre, pe stâlpi, matern îndrumătoare a trecătorilor ce suntem. Pe potecă. Și prin viață.
