joi, 17 mai 2018

Gogu




            De două-trei decenii Gogu construieşte lasere prin Germania. Cam de când construim noi economia de piaţă. El, însă, are succes. Şi nu-l cheamă Gogu. Numele lui se scrie Georg şi se pronunţă cam ca Gheorghe. Da’ dacă n-ai sânge de teuton în vine, măcar două părţi la cinci, sună ca dracu’. Aşa că n-ai încotro şi-i zici Gogu.

            Gogu mi-e coleg de clasă în liceu şi prieten bun. Cu punctuale excepţii.
            Pe mine mă enervează, de exemplu, când, blond, înaltuţ, subţirel, chiar dacă nu prea ahtiat după sport, se bagă în poartă la meciurile de fotbal zilnice şi chiar mai dese. De unde răsare mereu în drumul mingii către gol e o taină care ţine de hocus-pocus...

            Ne enervează pe toţi când, olimpic internaţional, se lansează în dialoguri cu profa de fizică, în chineză bănuim noi, că nu înţelegem o iotă deşi, pregătindu-ne, în covârşitoare majoritate, să devenim ingineri ar trebui să ne fie familiare bâiguielile ăstora doi. Nu ni-s. Aşa că ne jucăm cu ghemotoace de hârtie până când nivelul discuţiei coboară şi la muritorii de rând.

            Umilinţa asta o decontăm cu sasul la orele lui Frână. Profesorul de limba şi literatura română. Nu vă luaţi după aparent peiorativul apelativ Frână, nu-mi ţin niciodată pălăria pe cap când vine vorba despre dumnealui!

            La această materie Gogu e din alt film şi ne desfătăm de fiecare dată când încape pe mâna lu’ Frână. Care are obiceiul, nu neapărat rău, de a nu te lăsa să-ţi bănuieşti soarta mult timp atunci când baţi câmpii prea de tot. Odată îl auzi:
            -Rău! Rău, Cutărescule, ia sa-ţi dau eu ţie...
            Ţi se sting emoţiile. Nu poate urma decât „...un patru!”. Sau un trei sau un doi...după cât de alăturea eşti cu drumul.

            În predictibilitatea sa Frână e capabil, totuşi şi de mici surprize. Ca într-un rând când îl aşează pe un coleg în bancă cu:
            -Rău! Rău, Mihalache, ia să-ţi dau eu ţie un doi!

            Şi i-l dă. Ăsta, liniştit din partea orei curente de română dar luat de transpiraţii, că-l ameninţa corigenţa chiar şi înainte de proaspătul doi, se ridică din bancă, după câteva minute şi, spre satisfacţia cvasigenerală, că e tare năduşeală în clasă, deschide o fereastră.

            -Mihalacheee...! Se aude un zbieret. Frână se pare că formează minoritatea care preferă năduşeala.
            -Cine ţi-a dat voie să deschizi fereastra? Rău, Mihalache, ia să-ţi dau eu ţie un doi!
            Şi i-l dă şi pe ăsta.

            Cu doi de doi Mihalache nu mai e candidat la corigenţă. E deja o certitudine că peste vară va toci la română. Aşa că, încercând să-şi asigure măcar bunăvoinţa tomnatică a dascălului, se repede la fereastra şi  o închide.
            -Mihalacheee...! se sufocă profu’ de indignare. Cine ţi-a dat voie să închizi fereastra?!? Rău, Mihalache, ia să-ţi dau eu ţie un doi!...

            Gogu şi-a auzit şi el numele rostit de către Frâna şi urmat de ghilotina unei note proaste. De destule ori. Desigur, nu cu frecvenţa de trei pe ora de curs. Odată, însă, îmi amintesc, nu merita nota patru pe care a încasat-o. Îl puseseră păcatele pe Frână să-l asculte la „Meşterul Manole”. Şi să-i ceară să recite poezia.

            -Pe Argeş în gios, pe un mal frumos...
            Şi bagă Gogu vers după vers, cu accentul lui nemţesc, de zici că pe malul Argeşului se construieşte catedrala din Koln. Atâta că-l lasă puterile taman în punctul culminant în care Ana începuse să se cam prindă cum stă treaba cu ziditul şi să-şi manifeste angoasa:
            -Manole, Manole...zice Gogu, într-un glas cu Ana, şi apoi se stinge, neajutorat.
            În vederile sale nemţeşti nu intră văicareli şi comentarii atâta timp cât procedura zice clar: dacă se dărâmă noaptea ce s-a construit ziua atunci compoziţia mortarului se îmbunătăţeşte cu una bucată soţioară, de preferinţa prima pe care poţi pune mâna. Aşa că tânguielile Anei, jertfă în zid, i-s complet străine. Pe de altă parte versuri nu mai ştie dar simte că, descoperit fiind remediul tehnic al construcţiei, finalul poeziei nu poate fi departe aşa că nu-i vine să se dea bătut.

            -Manole, Manole...
            Urmarea refuză şi ea să vină. Cu obstinaţie, chiar dacă Gogu îşi mai face vânt de vreo două-trei-patru ori. E din ce în ce mai pierdut dar încă suficient de lucid ca să înţeleagă că ridicarea sprâncenelor lui Frână cu nerostita întrebare: „Ei, ştii sau nu ştii mai departe?...” e breşa prin care îndată se va năpusti celebra: „Rău! Ia să-ţi dau eu ţie...”

            Te uiţi la Gogu şi-l vezi cum trage, disperat, de sertarele memoriei şi le răvăşeşte conţinutul cu graba cu care şi-ar căuta o pereche de pantaloni ca să nu iasă gol-puşcă dintr-o casă cuprinsă de incendiu. Şi iată-l radiind, şi-a găsit pantaloni, îi imbracă şi se năpusteşte pe uşă afară fugind să-şi scape viaţa! Hm...doar că i-a îmbrăcat pe dos...ori cu şliţul la spate...ceva nu-i în regulă... Însă sasul habar n-are de amănuntele astea aşa că răcneşte, convins că i-a dat de cap:
            -Manole, Manole...

            Face o pauză de efect pe care şi-ar dori-o mai lungă dar răbdarea profesorului e periculos de aproape de punctul fără întoarcere aşa că o scurtează, cu regret, şi-i dă înainte cu maxim de vigoare:
            -Manole, Manole...mai cheamă şi-un câne!!!

            Frână încasează, drept în frunte, ediţia de lux, cartonată, din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Bănuiesc că, sub frunte, se zguduie de râs, chiar mai abitir ca noi dar, pe dinafară, arată siderat şi nu mai poate bolborosi decât „...eu ţie un patru...”. Pe care Gogu nu-l merita, oricum ai privi lucrurile...

            Gogu va încheia memorabil perioada studiilor liceale. În ultimul an, cu consecvenţă, a venit la ore fie sărind gardul şcolii, fie escaladând vreo fereastră, fie cu întârziere de cinci-zece minute la prima oră. Toate acestea cu unicul scop de a evita controlul la care eram supuşi la intrare: uniformă, emblema liceului pe mâneca uniformei, chipiu, părul de sub chipiu regulamentar de scurt. Gogu păcătuia grav la ultimul criteriu de admisibilitate: părul lui blond-mătăsos ar fi oripilat, prin lungimea firelor, pe oricare dintre profesorii aflaţi în postul de controlor la intrare. De-ar fi făcut Miliţia acest control am fi înregistrat chiar accidente cerebral-vasculare. Mă rog, mai mult vasculare...

            Şi vine şi ultima zi de cursuri. Vine şi Gogu. Cu întârziere, desigur, că de-acu’ îi intrase în sânge. Deschide uşa clasei, intră şi ne bulversează întregul univers: Gogu, eroul nostru în lupta copilăroasă împotriva sistemului, e proaspăt şi supraregulamentar tuns! Câteva „ha!” şi o tăcere groasă preced o rumoare care se umflă şi întrebările care-l ţintesc din toate direcţiile:
            -Te-ai tuns?!? De ce te-ai tuns? Când te-ai tuns? Cum te-ai tuns? Cine te-a tuns?

            Evident, niciuna din întrebări nu musteşte de inteligenţă, poate ultima să fi trecut un barem minimal cu condiţia ca Gogu să fi putut răspunde „Extratereştrii!”... Dar surpriza e mare, uriaşă şi avem scuze. Culmea-culmilor, Gogu însuşi nu pare să ştie exact ce i s-a întâmplat! Poate că, totuşi, au fost extratereştrii... Nu ne lămurim. Iar Gogu, în afară de o uşoară ridicare din umeri şi un zâmbet un pic strâmb n-are nici un răspuns.
            -Sas tâmpit.

            Cu concluzia asta, care ne mulţumeşte pe toţi, colegul nostru Pasi pune capăt discuţiilor şi subiectul e închis. Temporar, cât am fost ocupaţi cu chestiuni mai importante: să terminăm liceul, să sărbatorim asta, să dăm admiterea la facultate, să sărbatorim şi asta, să sărbatorim şi c-am intrat la facultate şi că o să plecăm în armată... Când evenimentele şi-au mai redus intensitatea întrebarea a revenit şi ne macină şi azi: de ce s-o fi tuns Gogu în ultima zi de liceu?!...

            Poate se pregătea, temeinic-nemţeşte, de perioada stagiului militar. Pe care ne-am chinuit fiecare s-o facem pe unde am fost repartizaţi. Cu excepţia lui Gogu care, cu ceva pile puse de tac’su, a făcut-o acasă, la Făgăraş, la Pompieri. Centralist. O sinecură. Ăla care primea apelurile de incendiu de la năpăstuiţii afectaţi de pârjol. Sau de la vecinii acestora, în cazurile mai încinse, în care năpăstuiţilor nu le mai ardea decît casa si nu de dat telefoane. Plus că nu erau telefoane chiar pe toate drumurile...

            Cu umorul lui reţinut ne povesteşte aventuri din stagiul militar.

            -Bai, zice, dacă-mi ia casa foc vreodată eu nu chem pompierii militari!
Facem ochii mari, a uimire.
            -Păi noi n-am apucat să stingem vreun incendiu. Niciodată.
Care mai are de unde mai mareşte puţin ochii.

            Şi povesteşte sasul, molcom, ardeleneşte, scene absurde din experienţa lui de pompier militar.

            -Ştiţi că economia de combustibil e pe primul loc, la tot şi la toate. Nici pompierii nu fac excepţie. Aşa că, la alarme, ne echipăm în baremul de timp regulamentar, de 45 de secunde şi apoi pierdem douăzeci de minute înainte de a ieşi din curtea unitaţii. Timp în care şefii nostri oscilează între a ordona să mergem cu maşina mai mare, care consumă mai mult, sau cu aia mai mica, aia în care s-ar putea să nu încapă toată apa care-i necesară. Aşa că, până ajungem noi, se întâmplă, invariabil, unul din două evenimente: ori incendiul e mic şi se stinge singur, înainte de sosirea noastră, ori e mare şi arde tot ce poate să ardă. Tot înainte să ajungem noi. În ambele cazuri stropim cu apă, pentru siguranţă. Şi pentru ca să dărâmăm tot ce se mai ţine în picioare. Unde apa nu face faţă destul de rapid ne ostenim şi cu topoarele.
            La un incendiu de-ăsta, unde sosim cu sirene, ca de obicei, şi cu întârziere, tot ca de obicei, îl scoatem pe moşul care arsese în patul lui şi m-apuc să raportez la Braşov, la ştăbărime, evenimentul. Mă-ntreabă colonelul de la capătul firului dacă sunt victime. Una, mă pune dracu’ să zic, să trăiţi! Păi e mort?, mă-ntreabă ăla. Mort-mort, să trăiţi! Legistul a fost?, mă freacă colonelul. N-a ajuns, încă, să trăiţi! Păi şi de unde...aici Gogu, sfios, mormăie  neinteligibil dar noi ştim că era vorba de ceva parte anatomică a mamei lui Gogu...de unde ştii tu, mă, că-i mort?
            Din moş rămăsese scheletul, şi-ăla cam prăpădit, şi verigheta agăţată de vreun metacarpian, sau ce oscior o mai fi fost şi ăla iar colonelul mă-ntreba de unde ştiu că-i dus! Am zis că nu mai sînt aşa de sigur, să trăiţi!, şi că om număra viii şi morţii după ce-o veni legistul.

            -Al’dată, pe când nu eram în tură, sună alarma şi mă duc şi eu prin centrală, de plictiseală...şi-l întreb pe colegul care era de serviciu unde arde. Gladiolelor, vila P3, zice ăla indiferent. După cum ştiţi cu toţii, zâmbeşte Gogu, la adresa aia locuiesc eu...Băi, să mă fi văzut cum mă zbuciumam prin curte şi împingeam de soldaţi să urce mai repede în maşini...am bătut baremul de alarmă cu cel puţin 15 secunde! N-am reuşit nici aşa să ajungem să stingem incendiul. Ne-am încadrat la varianta unu, incendiu mic, s-a stins singur. Mai greu a fost să îi conving să nu dăm cu apă şi topoare...

            Buuun, şi trece şi armata şi vine vacanţa de dinaintea plecării la facultate...şi mi se lipeşte Gogu de încă vreo doi-trei şi pleacă „să facă creasta Făgăraşului”. De-aci povesteşte Ilie:

            -După câteva zile de tras de rucsaci, şi-aveam rucsaci, nene, nu glumă...ne oprim o zi la cabana Negoiu. Odihnă. Activă, aşa că plecăm să vedem cascada şi să bălăurim niţel prin păduri. Pe nemarcate. Şi cum mergeam noi, aşa, pe o potecă de animale, prin bălării, poteca face o cotitură după un bolovan. Gogu, care era în frunte, face şi el aceeaşi cotitură. Şi dispare. După bolovan. Pentru ca să reapară, precedat de urlete. Sau poate urmat de urlete, că mi se pare că trecuse bariera sonică în goana lui bezmetică în sens invers. Flutura mâinile deasupra capului, intenţionat sau poate doar i le ridica aerul, din pricina vitezei de deplasare şi striga : „Ursuuuu’, băăăăăăăă....fugiiiiiiiiţi!!!”...

            -Dăduse peste urs dincolo de bolovan, ghicesc eu. Păi...şi cum s-a terminat, că vă văd întregi şi sănătoşi pe toţi...ce-a făcut ursul?!

            -Ce să facă?, zice Ilie, şăgalnic. Când a dat bot în bot cu Gogu şi s-a pus sasul pe zbierat s-a speriat şi bietul urs. Şi fugea în partea opusă a potecii, îşi flutura labele din faţă deasupra capului şi mormăia: „Goguuuu, băăăăăăăă....fugiiiiiţi!!!”...

Fagaras , mon amour...

Le văd crestele de când am deschis ochii. Le bat cărările de când mă pot ține pe picioare. Le simt mângâierea de când știu ce e aceea dure...