Îmi dau întâlnire cu aproximativ douăzeci de
cetățeni ca să mergem, împreună, trei zile, să mai refacem din marcajele
potecilor din Bucegi.
Pe mulți dintre ei nu-i cunosc.
Măriuca e printre ăia de nu-i cunosc. Vine de la Cluj. Am schimbat
câteva vorbe la telefon, pregătind întâlnirea. Și, pentru că interese
superioare hotărâseră că este nevoie de noi, urgent, în Munții Poiana Ruscă,
scurtasem evenimentul din Bucegi și mă pusesem pe căutat clienți pentru o
expediție de vreo zece zile în suspomenita Poiană. Ocazie cu care vorbisem a
doua oară la telefon cu Măriuca.
-Măriucă, uite, s-a ivit o urgență, cum terminăm în Bucegi mergem,
zece zile, în Poiana Ruscă! Te bagi și acolo?
A zis că da. Am pus-o pe lista.
Vine și ziua întâlnirii pentru Bucegi. Ca să nu alergăm unul după
altul pe coclauri mă gândesc să ne întâlnim la poale. În Râșnov. În parcare la
Lidl. Zic eu că e simplu să nimerești parcarea singurului hipermarket dintr-un
oraș mare cât o batistă despăturită.
Sunt pe drum spre Râșnov, la volanul mașinii. Întârziat, ca de
obicei, dau zor să recuperez. Îmi sună telefonul.
Silvia zice că nu găsește Lidl. Mă încrunt. Nu știu ce să zic.
Silvia e inginer, absolvent de Automatică, în vremurile celelalte. Aș fi avut
pretenții. Mă străduiesc să-i explic pe unde s-o apuce. Închid telefonul.
Iar sună. Altul care nu găsește ditamai parcarea. Alții, de fapt,
că-s mai mulți în aceeași mașină. Îi îndrum spre Google Maps și închid.
S-a deschis centrală telefonică la mine în mașină. Nu-mi văd capul
între șofat pe serpentinele de la Predeal spre Râșnov și dat lămuriri terților
despre geografia orașului Râșnov. Sună iar și Silvia. N-a găsit parcarea dar e
plină de încredere că vine, din urmă, soțul ei, Robert, pe motocicletă și ăsta
se descurcă în toată Europa cu motorul, doar nu s-o poticni tocmai aici.
Mă cuprinde îngrijorarea. Doamneeeee, cu ce amețiți m-am pricopsit
la tura asta? Păi dacă le dau ăstora drumul pe potecă, prin munți, o să-i caut
până la răvășitul oilor, când s-or lua și ei cu turmele și-or coborî în vreun
sat…
Pe de altă parte apelurile-s tot mai multe și mai disperate și
parcă-s vorbiți, unul nu-i în stare să ajungă la destinație. Îmi vine să-mi
smulg părul din cap da’ n-am destule mâini, una-i pe volan, că-s, totuși,
serpentine multe, iar cealaltă nu mai lasă telefonul. Și astea-s toate, altele
n-am.
Am, în schimb, noroc. Așa m-oi fi născut, norocos. Că, de se
puneau douăzeci de cetățeni nervoși cu bătaia pe mine, după ce am descoperit că
Râșnovul n-are magazin Lidl și că ar fi trebuit să-i trimit în parcare la Penny…
Mă întâlnesc și cu Măriuca, în parcare, la Penny, că Lidl nu
există în Râșnov, da?
Trei zile o hingheresc pe potecile Bucegilor de cade frântă,
seara, în cort.
Pe urmă o îmbarcăm în Suzi și corpul expediționar restrâns, cinci,
câți încăpem în mașinuță, printre bagajele noastre, materiale și benzină de
rezervă, luăm drumul celuilalt masiv din plan. De unde ieșim la Deva după vreo
zece zile, rupți de oboseală, murdarei și fericiți.
Mai suntem patru în Suzi, s-a mai schimbat garda între timp, au
mai venit, au mai plecat…Măriuca cu noi, pe poziții, fără pauză.
Suzi pune cap compas București. Pe la Sebeș o trezesc pe Măriuca.
În mod absolut incredibil doarme încovrigată ca un cățeluș pe bancheta din
spate. Bine, așa de obosită era c-am prins-o dormind și-n mijlocul drumului, în
genunchi, cu capul pe rucsac, nu mă mai miră nimic.
-Măriucă, de pe-aci ai legătură la Cluj, ne băgăm la Vințu, la
gară, la autogară?...
-Nu, zice, merg și eu la București, ca și voi.
Am zis eu că nu mă mai miră nimic. Dar asta mă cam miră. Dar atâta
vreme cât Suzi nu protestează și dă din roți și ne duce pe toți patru la
București cine-s eu să mă opun să fie și Măriuca printre noi?
La un moment dat ajungem și la București. Adică nu chiar la un
moment dat ci mult mai târziu. Că e drumul lung de la Deva la capitală. Să tot
fie trei de dimineață, dacă ar fi cocoși prin București ar fi foarte aproape
ora la care ar începe să se foiască și să se uite la ceas să nu rateze
trâmbițatul matinal.
-Măriucă, zice Corina, dormi la mine, nu-i așa?
-Aaa, nu, mulțumesc zice Măriuca și nu se lasă convinsă cu nici un
chip.
-Păi unde te duc, fată, la ora asta? zic și eu.
-La gară, zice Maria.
-Da’ un’ te duci? nu mă mai pot abține.
-La Cluj, zice Măriuca.
O vreme am călătorit într-o mașină neguvernata. Așa de uluit am
fost.
Al naibii să fiu dacă în vremea în care n-am avut volanul în
mâna, scapandu-l de uimire, nu m-am gândit la bancul ăla cu călătorul care se
urcă în căruța unui ardelean, ardeleanul zice că nu-i departe Clujul și, după
vreo cinci ore de hurducături, văzând că tot n-ajung, călătorul îndrăznește:
-Bade, da’ ai zis că nu-i departe Clujul…
-No, ficior dragă, amu îi departe…
Am reluat comenzile lu’ Suzi, că a funcționat instinctul de
consevare. Da’ tot nu eram împăcat cu situația. Păi, dacă ai la îndemână un
avion ceva mai iute de picior, ajungi mai repede în Australia decât cu trenul
la Cluj… De ce ai fi bătut drumul de la Deva până la București dacă destinația
ta e Cluj? Am întrebat-o și asta pe Măriuca, că iar nu m-am putut abține.
Mi-a răspuns cu ceva ca o declarație de dragoste:
-N-am putut să mă despart de voooooi…
Și de-atunci, până i-a venit vremea să facă o declarație de
dragoste de-adevăratelea, n-am mai scăpat de Măriuca. Ca de scai. Sau, fiind
Măriuca acum aproape cu ambele picioare medic, ca de covid.
