Puține lucruri aduse din civilizația urbană în călătoriile montane îs mai de
folos ca o chitară.
Da, da, știu, cântatul seara în cabane deranjează turiștii obosiți de drumeții!
Bine, în anii din urmă s-a mai rezolvat asta, încep tot mai mult să lipsească
din peisaj cabanele de altitudine și urmarea fericită e că nici drumeți obosiți
nu mai sunt așa de mulți.
Revenind la filozofia cântatului (la chitară) numa’ cine nu s-a angrenat
vreodată în murmurat, cântat, zbierat versuri acompaniat de vesel zdrăngănit de
coarde nu știe cât de bine face la psihic. Și, mare mirare, uneori chiar la
mușchii picioarelor! Da’ nu despre asta e vorba necesarmente în povestea
noastră.
Povestea e despre o întâlnire a unui grup de montaniarzi la o cabană. Ne
întâlnim, ne pupăm(că era înainte de vremea virusului...), ne punem pe la mese,
povestim, râdem, glumim, nu părăsim incinta...și, inevitabil, ajungem și la
cântat.
Mă ia Marius pe după umeri și, lângă un pahar de vin de Focșani, mai trăim o
dată clipe care ne-au jalonat prietenia de vreo zece ani încoace. Râdem cu
lacrimi, zicem ceva care nouă ne sună bine, a muzică, ăilalți se prăpădesc de
râs sau de nervi, după facultăți...
Noi chitară n-avem, că, luați cu ale vieții, ne-am oprit cu muzica aproximativ pe la cântecele grădiniței.
Dar, sfinte Dumnezeule, deși e deja seară, avem un chitarist frenetic încă de
pe la prânz. Nu face parte din grupul nostru dar știe cam aceleași cântece ca
și noi. Și le zice, repetat, de când soarele se afla încă în crucea zilei.
Acuma două fapte-s de remarcat la chitaristul nostru. Unu la mâna, că știe
cântece e totuși o exagerare. Mai degrabă știe un cântec. Că la el toate sună
absolut la fel. Și nici felul ăla nu-i prea melodios, e un fel de tânguire
care-ți zburlește părul pe mâini și pe picioare (și pe cap, dacă îl mai
ai...părul de pe cap, nu capul!). Și îți face sete, ca să mai uiți de
greutățile traiului...
Doi la mâna, în ceea ce-l privește pe chitarist, sigur se aplică observația mea
că jeluirile lui produc sete. Omul, împreună cu un tovarăș, necunoscut nouă și
acesta, bea bere într-una, de când a început să cânte. Tovarășul așijderea.
Quod erat demonstrandum.
Una peste alta seara trece, vinul se termină, chitaristul, neîntrerupt de
nimic, e la a patruzecea reluare a repertoriului propriu (și cam la a tot atâta
sticlă de bere...), ne ridicăm de pe la mese și plecăm să facem nani.
Se ridică și chitaristul, împreună cu prietenul său, și ies afară din clădire.
Cu coada ochiului surprind momentul când berea, bălăngănindu-i-se în stomac, îi
frânge echilibrul și orice altă urmă de rezistență și îl trântește în față
ușii. Unde rămâne ca fulgerat.
Remus sare să-l ajute să se ridice. Dă să-l salte da’ se oprește la sfatul
tovarășului acestuia:
-Laaaaasă-l, ba, că n-are nimic!...
După care, îngrijorat până peste poate:
-Băi, da’ chitara... Chitara, a
pățit ceva?!?
