Cu fiecare răsărit de soare mi-e tot mai dor de brâna de-a lungul căreia, îmi amintesc ca azi, mă strecor după tata, dus în lesă ca un cățeluș ce mă și aflu, legat de mâna sa puternică cu cureaua unui binoclu cu lentile Zeiss pe care-l bănuiesc un soi de pradă de război.
Nu sunt primii pași peste Făgăraș, am primit deja botezul alpin la Urlea. Acum, eheei, tocmai o vară!
Urlea mi-a dăruit prima noapte la cabană, Urlea m-a învățat ce-i ploaia mocănească, murându-mi picioarele și basca și tot de-acolo am pornit în prima expediție peste vârfuri și prin căldări de granit.
Dar aceștia sunt pașii care-au hotărât că aparțin acelui teritoriu, că locul meu e pe creste, că voi reveni până la capătul capătului...
Sunt ani mulți de când o sută de pași mi-au săpat în memorie emoții de neșters. Sunt ani mulți, dar nu uit grija cu care tăticu' m-a îndemnat spre stâncile abrupte, nu uit căldura pe care am simțit-o călcând între perete și hăuri, prosteasca și atât de dulcea mândrie de învingător.
Nu uit. Mă abțin să respir și totuși simt mirosuri pe care doar trecerea anilor le va distila, iar ochii bulbucați aleargă dezordonat, cu clipiri dese de uimire, de la streșina de piatră ascunzând soarele la străluciri de iezer, de la peisajul gigantic, abia încăpând pe retină și-n minte, la pietricica rostogolită sub tălpi, zuruind într-o nouă cădere din lunga călătorie de la munte la nisip.
Am mai umblat prin acele locuri de multe ori de-atunci încoace. Licean, student, părinte la rândul meu, cu copiii mei de mână, m-am întors mereu și mereu. Am pierdut câte ceva din agilitate și foarte puțin din mândrie și l-am pierdut și pe tata care pășește acum pe creste muult mai înalte decăt ale Carpaților.
Dar am câștigat emoții noi. Pe măsură ce copilăria se fărâmă în cioburi de amintiri disparate devin eu mai copilăros și fiecare trecere a brânei mai fantastică. Prăpastia e tot mai adâncă și azvârle spre mine gheare neguroase care-mi prind gleznele, iar peretele, de care mă prind cu mâna și cu sufletul, e tot mai viu și mai prietenos. Și mai trec de încă un stei crescut în potecă, îmbrățișându-l și, brusc, stânca e zgrunțuroasă și umedă și se-mpinge în mine și valea de la marginea potecii înguste e o saltea de vată albă îndemnând la plonjon și alinare. Și ies din pasaj îngânând mulțumiri către Măria-Sa, Muntele, care, cu mare mila lui, m-a mai lăsat o dată să-i văd fațete noi, recunoscându-mă prin aceasta drept credinciosul său copil de casă.
Și nu uit niciodată să ridic ochii spre cer și spre tata pentru a-i mulțumi că mi-a lăsat moștenire dorul de înălțimi. Am încercat să nu țin moștenirea doar pentru mine și am împărțit-o, înainte de toate, cu copiii mei.
Mai am câteva măsuri de dor de munte în rucsacul spălăcit de ploi și soare, să le donez celor care încă nu cunosc sentimentul - e scopul acestor rânduri. Și al celor care vor urma.
