Una din cabanele montane ale
României devine tot mai cunoscută din pricina (datorită??) parcimoniei cu care
stăpânul său permite utilizarea instalației pe care umanitatea, în milenii de
evoluție, a imaginat-o pentru capătul de jos al sistemului digestiv al
oamenilor, în general și al turiștilor, în cazul nostru particular.
Nu ești cazat la cabană nu te folosești de scula omului și gata!
Te bagi pe lângă zidul cabanei (deocamdată zidul din spate, da’ nu-i departe momentul când se va întâmpla și la ușa din față!) și vezi tu cum faci. Uneori mai văd și ceilalți (nu puțini!) călători. De mirosit oricum miros toţi, întotdeauna.
Bineînțeles că pe turistul cu mațele umflate și cu vezica clipocind la fiecare pas nu-l poți ține departe de ținta cea mai dorită atunci când sfincterele dau să plezneasca decât punând lacăt pe ușă. Eventual și două stinghii prinse cu holţşuruburi atunci când te pregătești să închizi cabana pentru zilele lucrătoare ale săptămânii.
Ei, duminica trecută, tocmai când se terminase operațiunea de sigilare a budei, îl apucă nevoile pe unul dintre privilegiații soartei, un tânăr cazat în cabană, cu acte în regulă (mai puțin bon fiscal, aș zice...)
Primește cheia lacătului și acordul de a scoate stinghiile și se grăbește să-și facă drum către încăperea cea mai protejată a cabanei.
Nu ești cazat la cabană nu te folosești de scula omului și gata!
Te bagi pe lângă zidul cabanei (deocamdată zidul din spate, da’ nu-i departe momentul când se va întâmpla și la ușa din față!) și vezi tu cum faci. Uneori mai văd și ceilalți (nu puțini!) călători. De mirosit oricum miros toţi, întotdeauna.
Bineînțeles că pe turistul cu mațele umflate și cu vezica clipocind la fiecare pas nu-l poți ține departe de ținta cea mai dorită atunci când sfincterele dau să plezneasca decât punând lacăt pe ușă. Eventual și două stinghii prinse cu holţşuruburi atunci când te pregătești să închizi cabana pentru zilele lucrătoare ale săptămânii.
Ei, duminica trecută, tocmai când se terminase operațiunea de sigilare a budei, îl apucă nevoile pe unul dintre privilegiații soartei, un tânăr cazat în cabană, cu acte în regulă (mai puțin bon fiscal, aș zice...)
Primește cheia lacătului și acordul de a scoate stinghiile și se grăbește să-și facă drum către încăperea cea mai protejată a cabanei.
Se grăbește și o trupa de turiste, tinere, frumușele și cu
genunchii încleștați. Se grăbește să se milogească de tânărul nostru, să le lase
un pic, doar un pic la budă, ele nu-s cazate dar nevoile firești sunt la fel de
presante ca și-ale lui.
E de la sine înțeles că nu poți să refuzi o fată care tropăie mărunt dinaintea ta, cu pași mici, săltați și vorbe întretăiate. Dacă i se zărește și o lacrimă în colțul ochiului n-ai nici o șansă și te lași corupt, îi permiți accesul.
Așa a pățit și tânărul din poveste.
Fată după fată, după fată și alta după fată, în șir fără sfârșit intră și ies pe ușa al cărei lacăt stă în mâna bărbatului milos.
Care încearcă și nu reușește să stăvilească fluxul de femei spre și dinspre încăperea interzisă.
Și care, pierdut, privește ba la ușa budei, ba la cheia și lacătul din mâna sa și șoptește:
-Nu pot să cred...nu pot să cred...grăbiţi-vă un pic, vă rog, ăştia mi-au luat telefonul gaj ca să-mi dea cheia de la budă...
E de la sine înțeles că nu poți să refuzi o fată care tropăie mărunt dinaintea ta, cu pași mici, săltați și vorbe întretăiate. Dacă i se zărește și o lacrimă în colțul ochiului n-ai nici o șansă și te lași corupt, îi permiți accesul.
Așa a pățit și tânărul din poveste.
Fată după fată, după fată și alta după fată, în șir fără sfârșit intră și ies pe ușa al cărei lacăt stă în mâna bărbatului milos.
Care încearcă și nu reușește să stăvilească fluxul de femei spre și dinspre încăperea interzisă.
Și care, pierdut, privește ba la ușa budei, ba la cheia și lacătul din mâna sa și șoptește:
-Nu pot să cred...nu pot să cred...grăbiţi-vă un pic, vă rog, ăştia mi-au luat telefonul gaj ca să-mi dea cheia de la budă...
