Mă urc, de cu noapte, în autocarul
București-Pitești. Plec spre Munții Făgărașului. În următoarele zile voi fi
ghid montan pentru un bun prieten, Bobo și pentru doi-trei dintre colegii lui
de muncă, britişi din Insulă, cum care insulă, o Insulă are Europa și-un singur
Imperiu în care soarele n-apunea niciodată! Zic doi-trei pentru c-au fost trei
în planul de acasă de la ei. Unu’, însă, cel mai sportiv dintre dânșii, s-a
pricopsit c-o fractură de stres da’, dacă tot avea biletul de avion luat...
Drept urmare aș zice că sunt doi-trei. Doi jumate plus două cârje dacă vreți
altă exprimare. Cu oamenii ăștia, plus cârjele aferente, o să mă-ntalnesc la
Bâlea.
Treaba merge unsă până la Curtea de Argeș. Transbordare în Pitești, alt autobuz,
perfect!
La începutul Transfăgărășanului, însă, avântul meu suferă lovitură după
lovitură. Cu fiecare mașină care zboară pe șosea și nu mă bagă în seamă. Băi, e
drept că am un rucsac uriaș cu mine, da’ tot nu îmi vine să cred că-s așa de
înspăimântător încât, ore-n șir, nu oprește nici o mașină la ia-mă, nene, să mă
încarce și pe mine spre creasta Carpaților.
Stau în poartă la Dr Oetker și mă uit, luuuung, după fiecare vehicul motorizat
care trece înspre Vidraru. După ani de așteptare, c-așa mi s-au părut
ceasurile, ani, trece, pârâind, un GAZ. Da, dom’le, stramoşu’ IMS-ului.
Stră-stră-stră-străbunicul lui ARO. Cred că umblă prin țara asta încă de pe
vremea lui „davai ceas, davai palton!” Îl privesc așa, de amuzament, cât
mă mai pot amuza dup-atâta așteptare. Vopsit kaki, cu prelata regulamentară în
partea din spate. Tot în partea din spate are și stopuri de frână. N-aș fi
băgat asta de seama dar, ce să vezi, după ce vechitura cu motor mă depășește mi
se pare că stopurile se aprind. Prelung. Măi să fie! Te pomeneșți că șoferul
ăstuia o fi vrând să mă ia la bord!
Nu-s întotdeauna mofturos de felul meu dar, Doamne, un vehicul care să pară că
poate străbate Transfăgărășanul fără să trebuiască să-l împing eu n-ai găsit
să-mi scoți în cale? Eu îl văd că dă să oprească dar, dacă ne urcăm într-însul
și eu și rucsacul, mai pornește?!?
Până la urmă gândul că-s în poartă la Dr Oetker și cine știe ce drac de nor
chimic mai scapă de prin laboratoarele din curtea de după poartă, gândul ăsta,
zic, mă face să-mi asum mai degrabă riscul de a călători cu GAZ-ul.
Mă urc, pornim, dar nici în mașină nu-i prea bine din punct de vedere al
poluării chimice. Trăznește a benzină, și arsă și nearsă, de-ți mută nasul.
Țînând cont că rezervorul acestei mașini se golește cam cu 30 de litri la suta
de kilometri parcurși mi se pare chiar natural să adie a ceva gaze petroliere
prin habitaclu. Și probabil și prin satele pe care le străbatem. Parcă și
pietonii pe care-i întâlnim sunt cam palizi la față și merg mai clătinat...
Bine, și prunii is mulți prin zonă...
Trecem de etajul prunilor, ne luăm avânt și escaladam serpentinele până la
barajul Vidraru, ne mai hâțânăm oleacă și iată-ne la coada lacului. Aici
destinele noastre se despart. GAZ-ul se duce către Cumpăna eu și rucasacul ne
punem pe așteptat altă ocazie.
Aprind o țigare și mi se-ntâmplă: n-apuc să trag două fumuri și hop!, mă-ncarcă
patronul de la Capra și mă duce, elegant, până-n curtea cabanei! Așa pățeam
și-n studenție, când așteptam autobuzul, prin București: după o juma’ de oră de
așteptare în stația ITB, când părea că transportul în comun în Capitală tocmai
s-a desființat, cum îmi venea să trag o țigare, cum apărea-n zare mijlocul de
transport. Nici n-apucam să sting bine chibritul! Zici că mă pândea. Și azi îmi
mai imaginez cum staționa autobuzul ăla după primul colț și șoferul se dădea de
ceasul morțîi: băi, da’ nu mai scoate ăsta odată pachetul de tutun? Vere, am și
eu un grafic de respectat, mai stau mult după el?!?
Mă uit la ceas, britişii mei îs în aer. La propriu, adică abia acum sunt în
avionul ce-i aduce în România. Întâlnirea noastră e programată mâine dimineață,
la cabana Bâlea. Azi n-am nici o grabă așa că plec spre Bâlea pe poteca de la
cabana Capra, spre căldarea Fundu Caprei, refugiul Fereastra Zmeilor, lacul
Capra. La noapte o să dorm la refugiu.
Cu opriri dese în care verific și răs-verific dacă nu mi-a băgat cineva
bolovani în rucsac, că prea-i greu și eu am mai pățit de-astea, cu alte opriri
în care mă bat cu câinii de la oi sau fac poze la marmote, drumul până-n
Fereastra Zmeilor pare mai lung decât îl știam. Al naibii refugiu nu se mai
arată odată și eu tot urc și tot urc. Încep să-l caut cu privirea în vale, te
pomenești că, luat de avânt, l-am depășit fără să bag de seamă...
Gata, iacătă acoperișul alb al refugiului! Am ajuns! Nu-i nimeni prin preajmă,
doar fluierături de marmote mai desconspiră câte un suflet viu. Adevărul e că
vremea, însorită azi, fusese grozav de proastă în ultimele zile și nici nu
m-așteptam la prea mulți turiști prin zonă.
Profit de singurătate și trag o raită până în creastă, mă duc până la doi pași
de „La trei pași de moarte”, dau o fugă și la izvor, mă mai sucesc, mă mai
învârtesc, doar-doar s-o face seară să mă bag în scutece. Ceea ce nu-i așa de
simplu. Că mă-ntorc la refugiu și-aici, în refugiul gol-goluț, dau peste dilema
aia chinuitoare a abundenței: în care pat să-mi pun sacul de dormit și
trupuşorul? Care ați trecut prin așa ceva știți cu siguranță că nu există nici
o șansă să alegi cel mai bun pat! Întotdeauna, dar întotdeauna, patul în care
nu ești e mai bun decât cel în care te-ai hotărât să dormi. Dar nu dormi, că te
râcâie ciuda că e un pat mai bun, e liber și tu, ca prostul, te-ai aruncat,
neinspirat complet, pe ăsta în care ești. Și-o saltea de spini ar fi fost mai
bună, da’ nu, tu, fraiere, n-ai putut să-ți dai seama! Mai că plâng de nervi
când mă ia somnul, în sfârșit...
Nici nu mi s-au zbicit bine lacrimile că se deschide ușa refugiului. Intră un
tip care este mai în vârstă ca mine, care pare mai obosit ca mine și care sigur
are un rucsac mai mare ca mine. Și care vorbește englezește exact cât mine.
Adică un strop. Că română nu știe, omul e polonez, din Cracovia și vine...de la
Bratislava. Adică de-acolo vine pe jos. Pe creasta Carpaților. Și se duce până
coleşica, la Orșova. Îl cheamă...îl cheamă Miroslav și încă cumva. Cumva ăsta e
greu de citit, de pronunțat și de ținut minte. O înșiruire de consoane pe care
n-ai crede că există cineva s-o poată pronunța. Mrjwliakiewski. Sau pe-acolo. E
ilustrarea exactă a poveștii cu polonezul la oftalmolog, pus în
fața acelui tabel cu șiruri de litere aruncate aleator. Și care, când îl
întreabă oftalmologul dacă poate să citească vreun rând de-acolo, aruncă o
uitătură și zice: sigur că pot! Ba, chiar, pe unii din tipii ăștia scriși în
tabel îi și cunosc! O să-i zic Miro de-aci înainte.
Îl las pe Miro dormind, pe la cinci dimineața, și îmi mut calabalâcul la Bâlea.
Unde îmi aflu clienții pregătiți de drum. Parțial, desigur. Jan și cârjele lui
nu ne vor însoți. Dar John și Peter și cu Bobo freamătă și-s gata de expediție.
Azi mergem până pe Negoiu și ne întoarcem, mâine pe Moldoveanu. Și, tot așa,
zicem că ne și întoarcem.
Ieșim din gigantica căldare a Bâlei și, cum dăm în drumul de creastă, cum dăm
și de Miro. Gârbovit sub rucsacul său uriaș a venit pe deasupra Bâlei și acum
pășește încetișor spre ținta finală, capătul românesc al Carpaților. O
vreme mergem împreună. Pe urmă ne luăm la revedere, știi, Miro, noi suntem mai
ușurei, că n-avem decât mărunțișuri necesare într-o singură zi în rucsăcelele
noastre, haide pa, ne-om revedea când ne întoarcem de pe Negoiu!
De-aici încolo lucruruile au mers că-n bancul cu Mercedesul și Trabantul. Zice
că un Mercedes, circulând cu 100 pe oră, e depășit de un Trabant. Șoferul
Mercedesului se simte umilit de acest fapt și accelerează și-l depășește pe ăla
cu Trabantul. Nu trece mult și pfiuuuu!, Trabantul zboară pe lângă el și-i
trece dinainte. Și tot așa, gonind din ce în ce mai repede, trec în frunte când
unul când celălalt până când, uluit, în cursul unei noi depășiri, șoferul
Mercedesului deschide geamul și zbiară la trabantist: mai, nene, cum naiba faci
de mergi așa de iute cu troşcoleta aia a ta? Iar ăla, disperat, răspunde:
oprește, omule, te implor, oprește că mi-ai agățat breteaua de la pantaloni
când ai închis portbagajul înainte de a pleca de pe loc!
Așa se ține și Miro de noi, într-o mișcare de yo-yo, orice facem nu putem scăpa
de el. Cum ne oprim să ne tragem sufletul cum apare, tacticos, ne salută și
trece înainte. De stăm la o poză, hop!, intră și Miro în cadru... Ajungem la
Călțun, ne oprim să ne mâncăm sandvişurile din rucsăcei, cine altcineva decât
Miro să ne ureze poftă bună? Una peste alta în fotografia de pe vârful Negoiu a
fost reprezentată și națiunea polonă.
Ne întoarcem. Ritmul de mers n-a fost chiar cel mai bun, am îndoieli că mâine
vom fi în stare, cu această viteză medie de croazieră, să atingem Moldoveanu.
Hai, să-l atingem e posibil, să ne și întoarcem nu. Și englejii mei n-au altă
zi la dispoziție. Așa că mă tot gândesc cum să le spun că planul din Britania
nu se potrivește cu cel din Făgăraș. De fapt Peter și John merg bine, sprinten.
La deal. La vale... parcă au frâna de mâna trasă, cum eu merg mai tot timpul în spatele lor mai că-mi vine să-i
îmbrâncesc când văd cum se câcâie. Mă lămuresc la cabană, la cina târzie,
când îl regăsim pe Jan și cârjele sale și ne-apucăm să-i povestim întâmplările
zilei.
Declicul minții mele se produce când Peter îi povestește lui Jan cum am rătăcit
noi poteca, la întoarcere. Într-adevăr, furați de peisaj, ne abătuseram de la
poteca marcată, care începea să urce puțin, și am ținut-o, pe curba de nivel,
pe una din miile de poteci alternative croite de animale. M-am prins, cam după
o sută de metri că am apucat-o aiurea, am zărit cărarea marcată deasupra mea și
mi-a fost lene să mă întorc. Așa că ne-am cățărat, toți, cei șase-șapte metri
care ne despărțeau de poteca regulamentară. Cu cuvintele lui Peter către
Jan istoria asta suna cam așa: și ne-am rătăcit și a trebuit să urcăm spre poteca
bună. Și am luat-o drept în sus, către cer... Și sub noi era moartea...
Lămurit de-acum de ce englezilor li se încingeau frânele la coborâre, de frica
înălțimilor, nu de altceva, adăugând în socoteală și distanța semnificativ
mai mare până la Moldoveanu, plus oboseala acumulată în această primă zi, le
comunic partenerilor mei de drumeție că, pentru a vedea și cel mai înalt vârf
din Carpații noștri, ceea ce nu se va întâmpla a doua zi, le mai trebuie un
sejur în România. Ca să nu-i las chiar cu mâna goală le promit un drum până la
un alt vârf de peste 2500 de metri altitudine, desigur, Vanatarea lui Buteanu.
Mi s-a părut, după reacția lor, că urma să fie o noapte mult mai liniștită și
vise mai plăcute pentru cei doi britanici.
Nu pot să nu menționez că și eu am avut o noapte absolut specială. A fost prima
dată, după vreo 30 de ani de la prima mea vizită la Bâlea, când am dormit
într-unul din paturile cabanei! Până atunci n-avusesem parte decât de somn pe
holuri, pe masă, sub masă, pe scaune și-n pod. Asta din pod era chiar culmea
extravaganței în materie de dormit la Bâlea. Căpătam o saltea, numai a mea!
Doar că, din pod, rareori te trezeai nevătămat. Acoperișul era atât de aproape
de salteaua aia încât orice ridicare se încheia cu un bufnet și un cucui.
Lejer, fără vreo presiune, plecăm a doua zi spre Buteanu. În Șaua Capra, unde
mi se părea, probabil, că viață e tristă fără nici o presiune sau naiba știe
din ce alt motiv, nu-mi pot ține gura și m-apuc să le explic englezilor că, un
pic înainte de vârf, avem de trecut o mică spintecătura. Cine a ajuns pe-acolo
știe despre ce vorbesc: e o joacă să cațeri cei câțiva metri în spatele cărora
se ascunde vârful dar e drept și că, dacă te-ai gândi să cazi de-acolo, apoi ai
avea o bucăţică frumușica de drum în care
ți-ar fi destul de greu să te oprești.
Drept urmare excursia noastră acolo se oprește, la spintecătură, după următorul
dialog:
-Hm, și unde zici că e vârful ăla?
-Foarte aproape, imediat după ce urcăm bucățica asta.
-Perfect! Facem poză aici și zicem c-am fost!
Vezi, băăăi, de-aia imperiul britanic s-a întins pe 25% din suprafața globului!
Băieții ăștia au știut mereu cum să iasă din situații dificile...
