A, nuuuu, că n-am sforăit toată viața!
Altceva mi-era caracteristic în somn: dom’le, pe
mine nu mă putea trezi nici un fel de zgomot în timp ce aveam ochii închiși! Ai
fi zis că aud cu retina. Iar retina ascunsă fiind sub pleoapele închise…Pași,
zdrăngăneli, bubuituri, trenul, război cu mitraliere și bombe, absolut nimic nu
mă putea aduce în starea de trezie! Păi nu m-a scos pe mine tata din baie, că
adormisem în cadă, cu ușa încuiată, nu-ș ce-o fi fost în capul meu de-am
încuiat-o, prin spargerea ușii cu toporul? Că nu reușise cu vorba bună, cu
strigăte, ciocănituri, șuturi în ușă cu piciorul…Bine, nu i-a ieșit nici cu
toporul, că m-am trezit doar după ce a trecut prin tăblia zdrențuită a ușii și
a ajuns să-mi pună mâna pe umăr…
De la o vreme, însă, după ce m-am pricopsit cu
otită, sinuzită, polipi și dracu’ mai știe ce afecțiuni de pe lista ORL mi-am
găsit leacul, mă trezește propriul sforăit. Pe care nu l-am măsurat în
intensitate dar probabil că are mai mulți decibeli decât un turboreactor la
decolare, altfel nu-mi explic de ce îl aud! Că de restul zgomotelor tot izolat
am rămas.
Eh, acum, de când am dat în patima
sforăitului, mi-e mai greu pe la cabane, prin corturi, în general în spațiile
unde intimitatea celorlalți e agresată de scandalul meu nocturn. Și nu numai
mie, la toți ni-i greu…
Mi-amintesc de o seară la cabana Negoiu. Aia
veche, aia care la etaj are priciuri. O camera mare, cât cabana, cu un culoar
pe mijloc și în rest paturi, lipite unele de altele. Ferească Dumnezeu de unul
care sforăie cu toată răspunderea!
Târăsc de rucsacul uriaș printre paturi și, în
semintunericul orei destul de întârziate, nu zăresc nici un pat liber deși am
ajuns pe la jumătatea culoarului. Ușor emoționat îndrăznesc:
-Aaaaaloooo, e vreun loc și pentru mine?
Probabil c-am fost suficient de plângăcios în
glas că se-ndură Selma, cu care mă cunosc de pe la ora zece a
dimineții, practic nu știm nimic unul despre celălalt, să-mi răspundă, din
întuneric:
-E un pat aici, lângă mine!
Cel mai fain pat! Lângă fereastră. Mă întind tacticos,
mă fac comod în sacul de dormit și, când am certitudinea că nimic nu se mai
poate schimba, îi spun Selmei, rânjind, că știu că nu-mi vede fața:
-O să regreți. Știi…eu cam sforăi.
Bănuiesc că rânjește și ea când îmi răspunde,
nepăsătoare:
-Nu contează. Am dopuri de urechi.
Dimineață, cum fac ochișori, nu mă pot stăpâni
și-o întreb dacă am deranjat-o peste noapte. Zice că nu. Rânjetul ei pare să fi
fost mai întemeiat decât al meu.
Numai pare. Peste cinci minute o surprind, căci
cu auzul încă stăteam bine, cum îi șoptește unei colege:
-Fatăăăăăăăăăăăăă, l-am auzit cu tot cu dopuri!
Următoarele nouă nopți, cât am mai avut de stat
la Negoiu, le-am dormit afară, lângă foc.
Asta nu înseamnă că sunt, mereu, șeful la
sforăituri.
Plecam, într-o vară, în Vrancea, însoțit de
Ștefan. Nici cu ăsta nu umblasem până atunci. Pregătind expediția, în care urma
să dormim amândoi în același cort, ca să nu cărăm două, socoteam de zor ce
aduce unul și ce aduce altul, din același motiv de a nu fi redundanți la
încărcătură. Zice Ștefan, la un moment dat:
-Am și dopuri de urechi…
-Numa’ bine, mă arunc, știi, eu cam sforăi…
-Aaaaa, nu, zice ăsta calm, eu am dopuri de
urechi pentru ăia care dorm cu mine în cort!...
Tot afară am dormit și-n Vrancea...
