O cetate

 

Intru pe autostrada care ocolește Sibiul, venind dinspre Valea Oltului. Sunt la volanul lu’ Suzi și îl am în dreapta pe Mihăiță.

Zăresc, pe dealurile ce străjuiesc Sibiul înspre est, o construcție iesita din comun și alături de ea niscai piloni care, probabil, că nu văd de la așa distanță, poartă ceva antene de telecomunicații. Cunosc ansamblul ăsta de anul trecut, am marcat, pe lângă el, o potecă de drumeție, între satul Hamba și cartierul sibian Gușterița.

Adică nu l-am marcat eu. Mihăiță. El a tras pe-acolo.

Zic să-i fac o bucurie și-i amintesc de zilele verii trecute în care și-a purtat amarul pe poteca sus-zisă. Că știu eu că amarul trece și rămâne doar bucuria c-ai lăsat ceva în urma ta…

-Ia, uite, Mihai, pe-acolo ai marcat anul trecut!

Corespunzător așteptărilor Mihăiță se înviorează și dând uitării cât s-a canonit cu poteca aia, rânjește fericit:

-Daaaaa…și acolo, lângă piloni, era o cetate…

Stă preț de vreo cinșpe milisecunde și se corectează:

-Ăăăăăă…adică un fel de târg…

Mă uit uimit spre el, de la cetate la târg e un pic de diferența. Îl văd cu zâmbetul pierit și cu o expresie de nedumerire. Scapă o sudalma mică și nevinovată și trăgând aer în piept, dă răspunsul final:

-Nu târg…băi…era…ăăăăăăă…un restaurant!!

Noroc că Suzi e învățata să mai scap volanul din mâna când am crampe de la râs și se descurcă singură o perioada….

Florin si prietenii - In slujba muntelui

 

Preambul cu privire la situația turismului (montan) și a caracterului de urgență a intervenției necesare în acest domeniu

 

Prioritate

 

    Turismul, ca ramură a economiei mondiale, are o importantă majoră (după unele interpretări este cea mai puternică ramură mondială), iar după sectorul public este cel mai mare angajator.

 

    Turismul are capabilitatea de a asigura o creștere economică importantă la nivelul regiunilor slab industrializate, dar cu importante resurse turistice naturale, devenind astfel un important factor de eliminare a dezechilibrelor între diferite zone/regiuni.

 

    Încă din 1991 conceptul de turism durabil a fost definit de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, Fondul Mondial pentru Natură, Federația Europeană a Parcurilor Naționale și Naturale: "dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială și economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale și pentru generațiile viitoare".

 

Prioritate cu referire la zona montană a României

 

    Protejarea şi valorificarea responsabilă a resurselor montane, în condiţiile efectelor schimbărilor climatice şi evoluţiei demografice, reprezintă un interes naţional prioritar. Munţii trebuie să reprezinte un mediu de viaţă curat, furnizor constant de energie, biodiversitate şi hrană pentru om şi animale, prin măsuri adecvate de protecţie şi bună gospodărire, cu respectarea permanentă a echilibrului agro-forestier, prevenirea depopulării umane şi degradării tradiţiilor agricole şi culturale.

 

Urgență

 

    Pe termen scurt şi mediu consumatorii se vor orienta către turismul intern sau către destinaţii apropiate de casă şi îşi vor reduce bugetele de călătorie.  Firmele de turism care sunt atente la mediu, la societate şi care se adaptează folosind tehnologia vor ieşi câştigătoare. Călătoriile vor fi tot mai personalizate, urmând a scădea turismul de masă şi a creşte numărul de vacanţe în natură, la cort sau a celor în segmentul de lux.

 

Industria turismului mondial, estimată la circa 1.700 mld. dolari în 2019, a fost printre cele mai afectate de pandemia de COVID-19 care a anulat majoritatea vacanţelor – mai ales a celor înde­părtate – a închis graniţe – total sau parţial – şi a impus condiţii de călătorie. Mai mult decât atât, impactul pandemiei urmează a fi resimţit mult timp de acum înainte, unii călători urmând să îşi schimbe definitiv com­portamentul de consum când vine vorba de turism, după cum arată o analiză a companiei de cercetare de piaţă Euromonitor:

 

“În cel mai bun scenariu, numărul de vacanţe va scădea cu 50% în 2020, pe când în cel pesimist declinul va fi de 61%. Va fi nevoie de cel puţin trei ani pentru ca cifrele să ajungă din nou la nivelul de dinainte de criză“, au spus analiştii Euromonitor în cadrul evenimentului Travel 2040 – Sustainability and Digital Trans­formation as Recovery Drivers.

 

Apreciem că urgența abordării problematicilor din turismul în România vine și ca urmare a strategiilor guvernamentale care, adesea, nu au decât declarativ o componentă de turism durabil și, cu cât întârziem schimbarea de direcție, cu atât mai mult sunt afectate, uneori iremediabil, valori ale patrimoniului natural.

 

Un alt motiv pentru caracterul de urgență este existența unui proiect al “Legii turismului” aflat în circuit parlamentar, proiect susceptibil de a fi îmbunătățit.

 

Urgență cu referire la zona montană

 

    În prezent, din păcate, unele zone montane din România sunt puternic afectate de schimbări socio-economice și culturale, cu efecte evidente asupra mediului înconjurător și a peisajului cultural. Biodiversitatea, esenţială pentru supravieţuirea ecosistemului montan, este ameninţată, iar o parte a acesteia a dispărut deja. Defrişarea masivă, supraexploatarea, poluarea, schimbările climatice și speciile noi care concurează cu flora și fauna indigene contribuie, în ansamblu, la distrugerea ecosistemelor montane. Din păcate, activităţile umane au contribuit la multiplicarea de 500-1000 de ori a dispariţiei speciilor în ultimii 100 de ani. După dispariţie, refacerea lor este costisitoare sau, de cele mai multe ori, imposibilă.

 

Lipsa fondurilor a dus la degradarea continuă a multor monumente istorice precum și a infrastructurii aferente, în timp ce migrarea populației a dus la abandonarea a numeroase locuințe tradiționale.

 

Lipsa piețelor de desfacere pentru produsele artizanale meșteșugărești și lipsa interesului tinerilor pentru aceste activități au condus la dispariția unor meșteșuguri și metode tradiționale în diverse arii de activitate.

 

Modernizarea accentuată a satelor, împreună cu influențele culturale exogene, au dus la o serie de mutații cu privire la valorile culturale și tradițiile specifice mediului rural montan, sub impactul globalizării și al societății consumeriste.

 

Dacă o serie de influențe sunt necesare, acestea marcând evoluția firească și necesară a mediului rural montan românesc în ceea ce privește confortul vieții la sat (de exemplu, modernizarea locuințelor sau/și sistemul de canalizare/epurare), altele au permis preluarea ca atare a unor valori străine nu numai de specificul zonei montane, ci şi de specificul românesc (de exemplu, tipologia și stilul arhitectonic al noilor construcții sau materialele utilizate pentru înlocuirea/modernizarea elementelor de tâmplărie).

 

 

 

 

Proiectul “În slujba muntelui”

 

Obiective

 

1.    Contribuție la legislație

 

Context

 

Aspecte interesante pentru montaniarzi netratate de legislația în vigoare sau tratate fără a ține cont de evoluția cererii turistice:

 

1. 1   Accesul în natură

 

Se interzice (în fondul forestier) circulația în afara traseelor marcate.

 

-        Teoretic, se vrea o soluție de securitate a turiștilor și de protejare a cadrului natural.

 

-        Practic, se obțin limitări drastice ale circulației turiștilor și se reduce mult aria de practicare a turismului de natură/aventură.

 

Resursele bogate, pretabile practicării activităților de aventură, au determinat organizarea unor seminarii tematice, unde s-au putut aprofunda oportunitățile oferite de acest tip de turism. În 2013, la un brainstorming pe acest subiect s-a ajuns la concluzia că, în contextul inevitabilelor schimbări de pe piața turistică, turismul de aventură reprezintă viitorul turismului mondial, deoarece acesta poate aduce mereu noutate, adrenalină și răspunde nevoii de inedit.

 

România, datorită bogatului potențial turistic de care dispune, propune o ofertă generoasă de activități de aventură. Piața acestei forme de turism a cunoscut o evoluție pozitivă și urmează în continuare un trend ascendent. Astfel, există o multitudine de zone din România ce ar putea fi incluse în circuitul internațional al activităților specifice:

 

· Alpinismul: „casa” alpinismului românesc este reprezentată de Munții Bucegi, bogați în trasee lungi și dificile. Alte zone importante ar fi Piatra Craiului și Cheile Bicazului, una fiind recunoscută pentru numărul mare al traseelor de maximă dificultate. De asemenea, Munții Făgărașului sunt favoriții amatorilor de alpinism de iarnă.

 

· Parapanta: în România există peste 40 de localități unde se poate practica această activitate. (Bucegi, Apuseni, Vatra Dornei, Valea Prahovei). Preferate sunt zonele în care există diversitate peisagistică. Pentru a zbura cu parapanta este necesară obținerea unei licențe de pilot de aeronavă ultraușoară.

 

· Bungee-jumping: România dispune, în Cheile Bicazului, de una dintre cele mai înalte instalații de bungee din Europa, respectiv 160 m. Acest sport nu poate fi practicat decât prin semnarea unui act de asumare a responsabilității.

 

· Rafting și canioning: reprezintă coborâri cu barca pe râuri repezi, din zona montană. Traseele sunt împărțite în funcție de gradul lor de dificultate. Principalele râuri pe care se practică sunt Jiul, Mureșul, Oltul și Bistrița. O variantă pentru curajoși este reprezentată de raftingul de iarnă, respectiv printre sloiuri de gheață.

 

. Cicloturism și mountain bike: traseele pentru aceste sporturi sunt recomandate de relieful favorabil, peisajul variat și de rețeaua vastă de atracții turistice (Bucovina, Apuseni, Bucegi, Cerna, Lotru, Transalpina, Curmătura Oltețului). De regulă, acest sport se practică pentru perioade mai îndelungate în lunile iulie și august, când vremea este mai stabilă.

 

· Alte activități: tiroliană, rapel, snowmobile, călărie, paintball, vânătoare, activități speologice, plimbări pedestre, radio-vânătoare, fotografiere de animale sălbatice ș.a.

 

Turismul de aventură este așadar o expresie a dorinței de experimentare, a cunoașterii și a îndemânării, presupunând solicitare fizică și psihică.

 

Potențialul României este remarcabil atât în ceea ce privește componenta naturală, cât și din punctul de vedere al celei antropice. Acest segment de piață, în creștere pe plan național și internațional, poate sprijini în mod deosebit întreprinzătorii locali, marja de profit fiind una semnificativă.

 

O mare parte din locurile unde se pot practica aceste activități se află în afara traseelor marcate/omologate.

 

1.2.    Lipsesc definiții clare și reglementări particularizate cel puțin ale: cabanelor montane, refugiilor montane, potecilor, organizării de activități turistice.

 

Doar cu titlu de exemplificare:

●       legislația actuală prevede aceleași standarde în ceea ce privește alimentația publică la Marriott și la cabanele de mare altitudine.

●       Refugiile nu au definiție în ceea ce privește accesul publicului la ele.

●       Potecile nu au un statut de cale de comunicație, liberul acces pe potecă este, legal, limitat de dreptul de proprietate asupra terenului pe care se află.

●       Organizarea de activități turistice în zona montană este ambiguu prezentată în așa fel încât se poate conchide că organizarea oricărei ieșiri pe munte e imposibilă în lipsa unui ghid montan.

 

1.3.    Proiectarea, construcția, mentenanța sistemului de poteci montane suferă din mai multe motive.

 

Nu există un organism care să supervizeze în ansamblu acest sistem.

 

Standardizarea semnalizărilor pe traseele turistice este depășită din punct de vedere al materialelor propuse, al informațiilor obligatoriu de afișat.

 

Finanțarea acestor lucrări este, prin legislație, în sarcina Consiliilor Județene și locale ce au formații Salvamont, dar sursele publice de finanțare nu pot fi utilizate pentru că se întâmplă adesea ca lucrările să se execute pe terenuri care nu sunt proprietate publică.

 

1.4.    Nu există reglementări specifice pentru situații noi, apărute prin fireasca evoluție a turismului:

-        reglementarea traseelor de cicloturism, a traseelor de turism pedestru în afara zonelor montane (cazul Via Transilvanica),

-        o politică coerentă și în sprijinul utilizatorilor de ATV, sănii cu motor, motociclete enduro. În lipsa oricăror facilități aceste vehicule invadează spațiul natural (chiar dacă au interdicție) cu toate urmările distructive pe care le implică trecerea acestora.

-         

 

2.    Contribuție la strategia de dezvoltare a turismului in Romania

 

Context

 

2.1.    Masterplanul in turism

 

Resurse economice importante aflate la dispoziția Ministerului Turismului sunt direcționate înspre obiective turistice dintre care, o mare parte, au caracter comercial.

 

Banii publici ajung astfel în obiective administrate și exploatate ulterior de către administrațiile de UAT-uri care, în primul rând, administrează astfel active publice în ciuda faptului ca administrația publică nu reușește, în general, să se ridice la nivelul de eficiență al investitorilor privați. În al doilea rând, administrația publică adesea nu are compartimente specializate și personalul aferent să gestioneze o afacere în turism.

 

Un exemplu celebru este pârtia de schi de la Bistrița, construită la altitudinea maximă de 600 m, care a înghițit 15.000.000 de euro și a produs, în 3 ani, cam două săptămâni de schi. Iar pentru comparație, pârtia privată de la Toplița, la 100 de km depărtare, a costat cam de 30 de ori mai puțin, funcționează și deține titlul neoficial de cea mai ieftină pârtie de schi din țară.

 

2.2    Întrucât am definit turismul ca ramură prioritară, este de neînțeles unde este prioritatea atunci când apar conflicte între  investițiile din turism și cele din alte ramuri economice care împieteaza asupra turismului:

 

-        La Roșia Montană a părut mai importantă exploatarea aurului în competiție cu exploatarea turistică a galeriilor de mină romane;

 

-        Pe multe dintre văile de munte funcționează microhidrocentrale (existau, la un moment dat, peste alte 3000 de proiecte de noi investiții în acest domeniu). Acestea modifică ireversibil peisajul, afectează debitul de apa cu efect asupra pânzei freatice locale, al florei și faunei.

 

2.3.    Ne-am imaginat programul “Super schi în Carpați” și construim domenii schiabile și la altitudinea de 400 metri, lipsite de aportul celei mai importante resurse, zapada.

 

2.4.    Am sprijinit turismul așa zis agrorural cu rezultatul înlocuirii arhitecturii specifice locale, un atu, cu constructii adesea stridente in peisaj, până au transformat integral peisajul.

 

2.5.    În numele surselor de energie verzi din hidroenergie, captăm apele de munte (la un moment dat,  procentul de proiecte pentru microhidrocentrale pe râurile de munte se apropia de sută la sută din numărul acestor ape, cu impact major asupra debitelor în aval de hidrocentrale, cu efect asupra nivelurilor pânzei freatice, asupra peisajului văilor râurilor, asupra resursei de apa pentru faună.

 

2.6.    Construim tot felul de trans…ceva, de la Transfagarasan la Transbaiului, avand în spate mai mult justificări economice stricte, de rezolvare a unor necesități în domeniul transporturilor, cu câștiguri mici (mare parte din drumurile la altitudine sunt impracticabile o bună perioadă de timp din an) fără a ține cont de implicațiile asupra ecosistemelor traversate.

 

3.    Gestionarea sistemului național de poteci montane

 

Context

 

Ne aflăm în situația, nici măcar statuată legal ci prin forța întâmplării, în care sistemul național de poteci este administrat și întreținut de către Salvamont.

 

Situația aceasta,  atipică si anormală, poate fi ilustrată perfect dacă ne imaginăm șoselele din țară aflate în administrarea și mentenanța SMURD.

 

Salvatorii montani își consumă energia, timpul și fondurile făcând întreținere de poteci.

 

Desigur că înlocuirea acestora de la funcția de execuție în acest domeniu, lăsându-le, cel mult, pe cea de supraveghere și coordonare (dar și aici pot apărea nuanțe) cu o entitate care să acționeze la nivel național pentru a putea avea o strategie coerentă, standardizarea necesară, puterea de a finanța sau de a obține finanțarea întreținerii sistemului, forța de a solicita adaptări ale legislației este doar o chestiune de timp.

 

 

4.    Racordarea României la sistemul de poteci de lungă distanță pentru turism pedestru (E-paths)

 

 Context

 

Asociaţia Carpatină Ardeleană a Turiştilor (SKV) din Braşov, a lansat în 2015 proiectul „Conectarea României la reţeaua de poteci turistice europene de lungă distanţă”  

 

Rețeaua europeană de cărări de lungă distanță a fost fondată în Germania în 1969, iar în 1971 erau deja organizate reprezentanțe ale organizației mamă în 6 țări. Astăzi, această organizație (European Ramblers’ Association, ERA), are 61 de reprezentanțe afiliate în 34 de state europene, la care se adaugă două organizații cu statut de observator (Maroc și Canada/SUA – ultimele două state fiind reprezentate de o singură asociație). Însumat fiind peste trei milioane de membri individuali.

 

Prin România trec, teoretic, două astfel de cărări transfrontaliere, E3 și E8.

În practică există câteva segmente refacute sub sigla E3 si E8, însumând aproximativ 400 de km, departe însă de a îndeplini cerințele de bază pentru a putea fi declarate E-paths, în principal din cauza faptului că nu au asigurate, la un interval de o zi de mers, puncte de adapost, refacere, alimentare.

 

Traiectoriile celor două segmente de poteci alocate României pornesc din zona de sud-vest, E3 urcand spre Apuseni urmând să iasă din țară pe la Oradea,  iar E8, o adevărată Via Alpina românească, parcurgând creasta Carpaților Meridionali și apoi a Orientalilor pentru a ieși în Ucraina.

 

Obiectivele de mai sus nu pot fi atinse fără a se subsuma unui obiectiv major, esențial:

 

5.    Creșterea gradului de coeziune si conlucrare între organizațiile neguvernamentale active în zona montană

 

Context

 

În mai toate statele cu relief alpin din Europa mișcarea de conglomerare a asociațiilor montane sub umbrele diferite ca exprimare, dar foarte asemănătoare în esență, s-a produs deja.

 

DAV în Germania, Schweitzer Wanderwege în Elveția, Federation Francaise de la Randonee Pedestre în Franța, sunt exemple de asociații de asociații care reunesc câte un număr de persoane de ordinul milioanelor, dintre cele interesate in turismul pedestru (montan) și, sub egida cărora, dezvoltarea rețelelor de poteci, promovarea drumeției și recunoașterea importanței patrimoniului natural sunt obiective atinse în mult mai mare proporție decât în România.

 

România care, la o estimare grosieră, are câteva sute de organizații active în zona montană, cu un număr de membri care, cumulat, nu depășește 10.000, cu o cultură a voluntariatului destul de redusă și cu o cultură a donațiilor către cauze civice și mai redusă, nu are la această oră o voce care să reprezinte publicul,  suficient de puternică pentru a impune respect și atenție în relațiile cu restul entităților, fie ele de stat sau private.

 

Pentru a obține însă coeziunea necesară între ONG-urile de munte,  proiectul nostru, care are acest obiectiv principal, dar care are handicapul plecării de la zero, va trebui să prezinte un grad de încredere și atractivitate suficient de mare pentru a porni miscarea de coagulare și de a o putea întreține.

 

Vor fi necesare activități care să creeze acest grad de încredere și de respect, recunoașterea importanței existenței proiectului,  iar lista acestor activități ar putea arăta astfel:

 

-în primul rand, in paralel cu orice altă activitate, constituirea unei rețele naționale formale/informale de centre locale care să activeze sub aceleași impulsuri și concertat în direcția obiectivelor.

 

-activități de refacere a infrastructurii de turism montan, cu scopul de a dobândi și spori un portofoliu rezonabil de lucrări în domeniu,  ca mijloc esențial de răspândire a ideilor acestui proiect, ca argument în favoarea recunoașterii importanței proiectului, ori ca punct major de sprijin în obținerea finanțărilor ulterioare.

 

-activități conexe care să poată mobiliza grupe cât mai largi dintre potențialii susținători ai proiectului (o activitate amplă ar putea fi spre exemplu, rescrierea, în condițiile secolului XXI, a ghidurilor de turism montan pentru fiecare masiv montan din țară, celebrele ghiduri “Munții Noștri ” editate in anii '70-'80. )

 

-activități în zona de “green”, în primul rând pentru că impactul acestora este foarte puternic în perioada actuală, iar proiectul nu poate deveni cunoscut și susținut decât în condițiile unui nivel mare al expunerii.

 

6.     Educație

 

Într-un context actual complet nefavorabil ideii de educare și de educație,  aceasta devine obiectivul suprem al întregului proiect.

 

Generațiile prezente și viitoare au nevoie să cunoască muntele, valoarea acestuia și abordarea lui din poziția de turist.

 

Vandalismul, nepăsarea și lipsa de răspundere fac prăpăd în ariile montane mai puțin supravegheate, prin forța lucrurilor.

 

Importanța voluntariatului și implicării de orice fel, elemente ale culturii civice, sunt adesea neglijate cu efecte directe negative asupra patrimoniului montan.

Măriuca

 

Îmi dau întâlnire cu aproximativ douăzeci de cetățeni ca să mergem, împreună, trei zile, să mai refacem din marcajele potecilor din Bucegi.

Pe mulți dintre ei nu-i cunosc.

Măriuca e printre ăia de nu-i cunosc. Vine de la Cluj. Am schimbat câteva vorbe la telefon, pregătind întâlnirea. Și, pentru că interese superioare hotărâseră că este nevoie de noi, urgent, în Munții Poiana Ruscă, scurtasem evenimentul din Bucegi și mă pusesem pe căutat clienți pentru o expediție de vreo zece zile în suspomenita Poiană. Ocazie cu care vorbisem a doua oară la telefon cu Măriuca.

-Măriucă, uite, s-a ivit o urgență, cum terminăm în Bucegi mergem, zece zile, în Poiana Ruscă! Te bagi și acolo?

A zis că da. Am pus-o pe lista.

Vine și ziua întâlnirii pentru Bucegi. Ca să nu alergăm unul după altul pe coclauri mă gândesc să ne întâlnim la poale. În Râșnov. În parcare la Lidl. Zic eu că e simplu să nimerești parcarea singurului hipermarket dintr-un oraș mare cât o batistă despăturită.

Sunt pe drum spre Râșnov, la volanul mașinii. Întârziat, ca de obicei, dau zor să recuperez. Îmi sună telefonul.

Silvia zice că nu găsește Lidl. Mă încrunt. Nu știu ce să zic. Silvia e inginer, absolvent de Automatică, în vremurile celelalte. Aș fi avut pretenții. Mă străduiesc să-i explic pe unde s-o apuce. Închid telefonul.

Iar sună. Altul care nu găsește ditamai parcarea. Alții, de fapt, că-s mai mulți în aceeași mașină. Îi îndrum spre Google Maps și închid.

S-a deschis centrală telefonică la mine în mașină. Nu-mi văd capul între șofat pe serpentinele de la Predeal spre Râșnov și dat lămuriri terților despre geografia orașului Râșnov. Sună iar și Silvia. N-a găsit parcarea dar e plină de încredere că vine, din urmă, soțul ei, Robert, pe motocicletă și ăsta se descurcă în toată Europa cu motorul, doar nu s-o poticni tocmai aici.

Mă cuprinde îngrijorarea. Doamneeeee, cu ce amețiți m-am pricopsit la tura asta? Păi dacă le dau ăstora drumul pe potecă, prin munți, o să-i caut până la răvășitul oilor, când s-or lua și ei cu turmele și-or coborî în vreun sat…

Pe de altă parte apelurile-s tot mai multe și mai disperate și parcă-s vorbiți, unul nu-i în stare să ajungă la destinație. Îmi vine să-mi smulg părul din cap da’ n-am destule mâini, una-i pe volan, că-s, totuși, serpentine multe, iar cealaltă nu mai lasă telefonul. Și astea-s toate, altele n-am.

Am, în schimb, noroc. Așa m-oi fi născut, norocos. Că, de se puneau douăzeci de cetățeni nervoși cu bătaia pe mine, după ce am descoperit că Râșnovul n-are magazin Lidl și că ar fi trebuit să-i trimit în parcare la Penny…

Mă întâlnesc și cu Măriuca, în parcare, la Penny, că Lidl nu există în Râșnov, da?

Trei zile o hingheresc pe potecile Bucegilor de cade frântă, seara, în cort.

Pe urmă o îmbarcăm în Suzi și corpul expediționar restrâns, cinci, câți încăpem în mașinuță, printre bagajele noastre, materiale și benzină de rezervă, luăm drumul celuilalt masiv din plan. De unde ieșim la Deva după vreo zece zile, rupți de oboseală, murdarei și fericiți.

Mai suntem patru în Suzi, s-a mai schimbat garda între timp, au mai venit, au mai plecat…Măriuca cu noi, pe poziții, fără pauză.

Suzi pune cap compas București. Pe la Sebeș o trezesc pe Măriuca. În mod absolut incredibil doarme încovrigată ca un cățeluș pe bancheta din spate. Bine, așa de obosită era c-am prins-o dormind și-n mijlocul drumului, în genunchi, cu capul pe rucsac, nu mă mai miră nimic.

-Măriucă, de pe-aci ai legătură la Cluj, ne băgăm la Vințu, la gară, la autogară?...

-Nu, zice, merg și eu la București, ca și voi.

Am zis eu că nu mă mai miră nimic. Dar asta mă cam miră. Dar atâta vreme cât Suzi nu protestează și dă din roți și ne duce pe toți patru la București cine-s eu să mă opun să fie și Măriuca printre noi?

La un moment dat ajungem și la București. Adică nu chiar la un moment dat ci mult mai târziu. Că e drumul lung de la Deva la capitală. Să tot fie trei de dimineață, dacă ar fi cocoși prin București ar fi foarte aproape ora la care ar începe să se foiască și să se uite la ceas să nu rateze trâmbițatul matinal.

-Măriucă, zice Corina, dormi la mine, nu-i așa?

-Aaa, nu, mulțumesc zice Măriuca și nu se lasă convinsă cu nici un chip.

-Păi unde te duc, fată, la ora asta? zic și eu.

-La gară, zice Maria.

-Da’ un’ te duci? nu mă mai pot abține.

-La Cluj, zice Măriuca.

O vreme am călătorit într-o mașină neguvernata. Așa de uluit am fost.

-La Clujul ăla, de lângă Apahida? În maghiară Kolozsvár, în germană Klausenburg, în idiș קלויזנבורג, Cloizânburg, în poloneză, Kluż, în latină Claudiopolis? La Clujul ăla de care am fost foarte aproape acum opt ore?

Al naibii să fiu dacă în vremea în care n-am avut volanul în mâna, scapandu-l de uimire, nu m-am gândit la bancul ăla cu călătorul care se urcă în căruța unui ardelean, ardeleanul zice că nu-i departe Clujul și, după vreo cinci ore de hurducături, văzând că tot n-ajung, călătorul îndrăznește:

-Bade, da’ ai zis că nu-i departe Clujul…

-No, ficior dragă, amu îi departe…

Am reluat comenzile lu’ Suzi, că a funcționat instinctul de consevare. Da’ tot nu eram împăcat cu situația. Păi, dacă ai la îndemână un avion ceva mai iute de picior, ajungi mai repede în Australia decât cu trenul la Cluj… De ce ai fi bătut drumul de la Deva până la București dacă destinația ta e Cluj? Am întrebat-o și asta pe Măriuca, că iar nu m-am putut abține.

Mi-a răspuns cu ceva ca o declarație de dragoste:

-N-am putut să mă despart de voooooi…

Și de-atunci, până i-a venit vremea să facă o declarație de dragoste de-adevăratelea, n-am mai scăpat de Măriuca. Ca de scai. Sau, fiind Măriuca acum aproape cu ambele picioare medic, ca de covid.

Sforăituri

 

A, nuuuu, că n-am sforăit toată viața!

Altceva mi-era caracteristic în somn: dom’le, pe mine nu mă putea trezi nici un fel de zgomot în timp ce aveam ochii închiși! Ai fi zis că aud cu retina. Iar retina ascunsă fiind sub pleoapele închise…Pași, zdrăngăneli, bubuituri, trenul, război cu mitraliere și bombe, absolut nimic nu mă putea aduce în starea de trezie! Păi nu m-a scos pe mine tata din baie, că adormisem în cadă, cu ușa încuiată, nu-ș ce-o fi fost în capul meu de-am încuiat-o, prin spargerea ușii cu toporul? Că nu reușise cu vorba bună, cu strigăte, ciocănituri, șuturi în ușă cu piciorul…Bine, nu i-a ieșit nici cu toporul, că m-am trezit doar după ce a trecut prin tăblia zdrențuită a ușii și a ajuns să-mi pună mâna pe umăr…

De la o vreme, însă, după ce m-am pricopsit cu otită, sinuzită, polipi și dracu’ mai știe ce afecțiuni de pe lista ORL mi-am găsit leacul, mă trezește propriul sforăit. Pe care nu l-am măsurat în intensitate dar probabil că are mai mulți decibeli decât un turboreactor la decolare, altfel nu-mi explic de ce îl aud! Că de restul zgomotelor tot izolat am rămas.

Eh, acum, de când am dat în patima sforăitului, mi-e mai greu pe la cabane, prin corturi, în general în spațiile unde intimitatea celorlalți e agresată de scandalul meu nocturn. Și nu numai mie, la toți ni-i greu…

Mi-amintesc de o seară la cabana Negoiu. Aia veche, aia care la etaj are priciuri. O camera mare, cât cabana, cu un culoar pe mijloc și în rest paturi, lipite unele de altele. Ferească Dumnezeu de unul care sforăie cu toată răspunderea!

Târăsc de rucsacul uriaș printre paturi și, în semintunericul orei destul de întârziate, nu zăresc nici un pat liber deși am ajuns pe la jumătatea culoarului. Ușor emoționat îndrăznesc:

-Aaaaaloooo, e vreun loc și pentru mine?

Probabil c-am fost suficient de plângăcios în glas că se-ndură Selma, cu care mă cunosc de pe la ora zece a dimineții, practic nu știm nimic unul despre celălalt, să-mi răspundă, din întuneric:

-E un pat aici, lângă mine!

Cel mai fain pat! Lângă fereastră. Mă întind tacticos, mă fac comod în sacul de dormit și, când am certitudinea că nimic nu se mai poate schimba, îi spun Selmei, rânjind, că știu că nu-mi vede fața:

-O să regreți. Știi…eu cam sforăi.

Bănuiesc că rânjește și ea când îmi răspunde, nepăsătoare:

-Nu contează. Am dopuri de urechi.

Dimineață, cum fac ochișori, nu mă pot stăpâni și-o întreb dacă am deranjat-o peste noapte. Zice că nu. Rânjetul ei pare să fi fost mai întemeiat decât al meu.

Numai pare. Peste cinci minute o surprind, căci cu auzul încă stăteam bine, cum îi șoptește unei colege:

-Fatăăăăăăăăăăăăă, l-am auzit cu tot cu dopuri!

Următoarele nouă nopți, cât am mai avut de stat la Negoiu, le-am dormit afară, lângă foc.

Asta nu înseamnă că sunt, mereu, șeful la sforăituri.

Plecam, într-o vară, în Vrancea, însoțit de Ștefan. Nici cu ăsta nu umblasem până atunci. Pregătind expediția, în care urma să dormim amândoi în același cort, ca să nu cărăm două, socoteam de zor ce aduce unul și ce aduce altul, din același motiv de a nu fi redundanți la încărcătură. Zice Ștefan, la un moment dat:

-Am și dopuri de urechi…

-Numa’ bine, mă arunc, știi, eu cam sforăi…

-Aaaaa, nu, zice ăsta calm, eu am dopuri de urechi pentru ăia care dorm cu mine în cort!...

Tot afară am dormit și-n Vrancea...

Emi si drujba

 

Am lucrat ani buni cu Emi alături la refăcut marcaje pe potecile din Carpați. Un tip de toată isprava. Tăcut, retras până la ușor introvertit, muncitor peste poate, crescut la poalele Munților Făgărașului și îndrăgostit de toți munții.
În fiecare seară era primul care se retrăgea în cort. Asta ne enerva un pic, că nu participa niciodată la adunările prelungite până în noapte, cu poveșți, cântece, amintiri și glume. Ne enerva și mai tare dimineața. Când se trezea primul și, mă, nu că ne chema la muncă, da’ te lua așa o jenă când zicea, cu frecvența de două pe minut: aaa…și …când începem?... Iar ție încă nu-ți sărisera din cap nici amintirile serii trecute, cu atât mai puțin visurile de peste noapte…

Bine, îmi amintesc de o seară când, minune!, ni s-a alăturat și el. Cu zguduieli de râs îmi amintesc.

Eram în Godeanu, deasupra, mult deasupra Bisericilor din Bulz. Seara începuse ușor nefericit, cu o țârâială măruntă care ne-a trimis pe toți în corturi. Doar că, piei ispită!, în seara aceea aveam musafiri veniți din civilizație. Doi salvamontisti de la Gorj, urcați cu ditamai mașina, veniți să ne aducă provizii și obligați de înserare să campeze alături de noi, la aproape 2000 de metri altitudine. N-a fost deloc greu să ne convingă să socializăm, cotroșiti în ambulanța cu care urcaseră la noi.

Am socializat fără Emi, desigur, el era cumințel în cortu-i, preț de câteva pahare, căni, sonde de sticlă care sonde habar n-am de unde apăruseră, mă pricopsisem și eu cu una, până când, cumva ciudat, șoferul a coborât din mașină, a dat vreo două ture prin ploaie, a urcat la loc, mașina a dat vreo trei metri cu spatele…nu înțelegeam nimic preocupat cum eram să întrețin relațiile sociale pe bancheta din spate, înghesuit între vreo zece colegi. Nici nu m-am străduit să înțeleg. Eu mă străduiam cu sonda.

Apoi șoferul a plecat iarăși afară, l-am zărit manevrând ceva bolovani, tot n-am priceput ce face și tot nu m-a interesat, doar că, la urcarea în mașină mi-a cerut, imperativ:
-Dă paharu’ încoace!
I-am întins sonda în care mai clipoceau câțiva centilitri de palincă și m-am trezit cu ea plină cu zăpadă. Noi fiind în luna august.
-Asta-i de pe cortul tău! zice.

Cu toată înflăcărarea transferată din pahar în stomac și de-acolo la creier m-am cutremurat un pic. Și am mai refăcut câte ceva din conexiunile cu mediul înconjurător. Ăsta, mediul imediat înconjurător, cât ținea incinta ambulanței, era vesel și călduț. Mediul înconjurător ambulanței, însă, devenise amenințător, am băgat eu de seamă cu stupoare. Afară bătea vântul cu furie și se pregătea o furtună perfectă. Dar, până la urmă, la ce să mă îngrijorez? În mașină nu ploua, se clătina un pic de la vânt dar ar fi putut foarte bine să fie și de la rachiu, roțile erau asigurate cu bolovani, că asta făcea șoferul tot coborând de la adăpostul habitaclului atunci când nu colecta gheață să ne răcim paharele. Hai să trăim!

Băi, și-odată îl zăresc pe Emi al nostru, cu pelerina pe el, moșmondind ceva pe la cort. Pe dinafara cortului. Ne-am râs. Trăgea un vânt turbat, care-i ridica lui Emi poalele pelerinei și-i culca cortul, și ploua…rupere de nori, nu alta! Dar, reiterez, în mașină era cald și uscat așa că am mai râs puțin uitându-ne cum se canonește Emi și-apoi ne-am văzut de ale noastre.
Și-odată se deschide ușa mașinii și, minune dumnezeiască, se aburcă Emi printre noi! Mi-a căzut paharul din mâna și-atât am mai putut îngâna, uluit complet:
-Ce-i cu tine, Emi?
-Mi s-au înecat corăbiile, zice ăsta.

Da, da, și eu m-am oprit un pic și m-am gândit. La propriu nu poate vorbi, chiar dacă afară e diluviu și apă din belșug…băi, nu-s corăbii pe-aici, în vârf de munte! La figurat…posibil, da’, una la mână, nu-l credeam în stare să ni se alăture, ceea ce era primul fapt memorabil și apoi să și vorbească în parabole?!? Că, de obicei, el nu prea vorbea de fel…ia uite că acum poate și cu figuri de stil! Și mai memorabil!

-Bă, zic, nu-nțeleg, ce zici c-ai pățit?
Și-odată răbufnește bietul băiat:
-Măi, adormisem…Da’ dacă mai dormeam un minut muream înecat!
De-aici încolo n-am mai înțeles mare lucru. Țâșneau cuvintele din gura lui Emi bulucindu-se și parcă și clipoceau, ca bășicile ploii nebunești de-afară.
Ca să înțelegeți ce se întâmplase trebuie să înțelegeți și puțin din topografia locului. Făcusem tabăra la obârșia unei văi, pe un platouaș cât de cât orizontal. Când zic obârșie apoi înțeleg obârșie, Chiar la obârșie. Bine, cu o toleranță de câțiva metri. Ăia fatali. Că, de fapt, cortul lui Emi, un pic retras față de tumultul sătucului nostru de corturi, era pe un mic scoculeț, abia vizibil, care începea cu vreo trei metri mai sus. Dracu’ s-a gândit, că nouă și lui Emi nu ne-a trecut prin cap, că scoculețul acela, urma aia de șanț, lăsătura aia din pământ s-a format pentru că pe-acolo își aveau drum apele de câte ori ploua. De dinainte de vremea lui Mihai Viteazu, Isus Cristos și Decebal. De multă vreme. Și cortul lui Emi, montat fix acolo, n-avea să schimbe el obiceiuri de milenii…

Așa că, am aflat noi, mă rog, o bună parte am mai și dedus, că Emi era excitat la culme și, cum ziceam, i se mai amestecau cuvintele, că, aflat el în cort și-n somn s-a trezit cu un pic de umezeală pe unde ar fi trebuit să fie uscat. Și anume în sacul de dormit. A dat cu lumina prin cort și-a văzut că spațiul lui de odihnă se transformase într-o vâltoare în care pluteau chestiile mai ușurele, făcând rotocoale și spume.
-Băi, zice, și mă năpădeau apele și nu reușeam să ies din sac, al naibii fermoar acu’ își găsise să nu se deschidă!
Bâjbâind și-a găsit brișca, că Emi e de la poalele ardeleneșți ale Făgărașului, să fie clar, și unde ați văzut voi ardelean fără brișcă? și tocmai se pregătea să taie și să sfâșie sacul, că deja făcea bulbuci la gură și oxigenul îi devenise mai prețios decât un pârlit de sac de dormit când fermoarul s-a lăsat, în sfârșit, convins și Emi al nostru a sărit afară. Afară din sac. În apă.

-Era apă multă în cort, și tot venea, prin partea opusă întrării. Da’ asta n-a fost nimic, rău a fost când am deschis ușa cortului, să iasă apa! Apa care intra în continuare. Măi, intra mai multă decât ieșea!!!

Mă mir și-acum că n-am plecat cu ambulanța la vale! Că vântul o împingea frenetic, apa șiroia în valuri pe ea și pe sub ea și hohotele noastre de râs trebuie că îi imprimaseră un balans corespunzător.

De dormit, când am dormit, stați linișțiți, am dormit în apă, aproape toți, că doar nu era să fim scutiți de inundație. Îmi amintesc că am scos apa din cort, am stors sacul și mi-am zis, în sinea mea:
-Așa-mi trebuie, că am râs toată seara de bietul Emi!

A două zi Emi și-a mutat cortul. L-a pus pe marginea văii. Nu prea sus, să nu-l bată vântul, nici prea jos, să nu-l mai ajungă apa. Practic l-a pus pe peretele văii. Dacă te lăsai în patru labe și intrai în cortul lui o nivelă ți-ar fi spus că trunchiul tău, deși culcat, stă la verticala locului. El zicea că se proptește, noaptea, cu călcâiele în niște smocuri de iarbă și așa doarme. Nu știu, eu alunecam spre ieșire și ziua!

Dar să nu divagăm! Povesteam, de fapt, despre Emi și micul său defect.
Toți avem câte un defect. Măcar. Perfecțiunea ar fi plicticoasă, zău!

Defectul lui Emi e drujba. Relația lui cu această unealtă. E de necrezut ce transformare are loc dacă-i arăți un motofierastrău. Bine, el taie lucruri și cu brișca, cu toporul, cu firezul…dar cu drujba are o relație cu totul specială! Cam cum se întâmplă și cu prietenul meu cel mai bun. A fost șoferul de autoturism care, conducând atent, reținut, politicos și sigur m-a convins că se poate stă într-o mașină pe care n-o conduci tu însuți și altfel decât agățat de mânerul de la ușă, cu ochii beliți și cu răsuflarea întretăiată. Asta pe drumuri cât de cât drepte. În serpentine, însă, te trezești cu Fittipaldi la volan! Dă cu noi de toți pereții, îl apucă ceva vecin cu amocul, necontrolabil și asta se transformă într-o gonetă care-ți reașează mațele și prioritățile în viață. Trec serpentinele, termină și ăia mai sensibili de golit stomacul în șanțuri, gata!, lucrurile revin la normal.

Ei, ăsta-i Emi când vede drujba… Lucrurile de maximă importantă în viața lui devin benzina și uleiul de lanț și tot ce aduce a material lemnos e în pericol de moarte!

Lucram, într-o toamnă, la poteca de creastă a Munților Făgărașului, în extremitatea vestică. Ne făcusem tabăra pe malul Oltului și bălăuream, în fiecare zi tot mai sus, să regăsim poteca veche de bandă roșie, pierdută de ani de zile și năpădită acum de vegetație tânără și viguroasă.
Drujba incapuse pe mâna lui Emi iar Emi nu-și mai încăpea în piele. Nu-s sigur dar cred că noaptea dormea cu capul pe lamă, numai să fie sigur că, a două zi, jucăria rămâne tot la el!
Unde nu vine o dimineață, devreme, pe când tocmai scoteam nasul din cort și-mi ziceam, cu satisfacție, că plouă vârtos așa că azi ne odihnim, că mi-l văz pe Emi apucând-o cu pas hotărât și cu drujba-n mâna, spre intrarea în potecă!

-Aaaaaloooo, Emiiiiiiiii!!!...
-Ce-i?, zice ăsta peste umăr.
-Un’ te duci?!?
-Păi..mă duc unde am rămas ieri cu curățatul. Să tai mai departe.

Atâta bucurie era în cuvântul “tai” că mi s-a pus un nod în gât și, cu greu, abia am reușit să-l rog să mai aștepte un pic, poate se oprește ploaia.

Va amintiți personajele din seria Harry Potter care se numesc dementori?
Dementorii sunt printre cele mai urâte creaturi care umblă pe acest pământ. Ei infestează locurile cele mai întunecate și mai murdare, se glorifică în decădere și disperare, scurg pacea, speranța și fericirea din aerul din jurul lor ... Apropiați-vă de un dementor și fiecare sentiment bun, fiecare amintire fericită va fi aspirată din tine. Dacă se poate, Dementorul se va hrăni cu tine suficient de mult timp încât să te reducă la ceva ca sine ... fără suflet și rău. Nu vei rămâne decât cu cele mai rele experiențe din viața ta. "
Eh, cam cum te-ai uita mătăluță la un dementor, cam așa se uita Emi la mine.

După vreo două ceasuri în care ura din privirile lui Emi îmi amărâse cafeaua de dimineață peste normativul îndeobște acceptat m-a trăznit o idee. Prognozele de pe net susțineau că ploaia înspre Făgăraș o mai duce vreo trei zile, din punctul ăsta de vedere nimic de făcut în afară de a strânge tabăra și a pleca spre cășile noastre. Dar, în Lotru, în partea ailaltă a Văii Oltului, mai era o nădejde de vreme acceptabilă.

Că să-l îmbunez pe Emi am zis să mergem în Lotru. Ne urcăm în mașină, o luăm pe Lotrioara în sus vreo 30 de kilometri și, feriți de ploaie, o să lucrăm la o potecă ce urcă spre cabană Prejba, potecă și mai înțelenită decât cea din Făgăraș. Cu atât mai bine, mai mult de tăiat pentru drujba lui Emi!

Ne îngrămădim, cu cățel, purcel, bagaje, cu drujbă și cu Emi în mașină și dă-i la deal, pe un drum pe care-l doresc dușmanilor mei. Ne hurducăim așa aproape două ceasuri și, în sfârșit, apuc să trag mașina într-un petic disponibil pe marginea drumului îngust.
Deschid portbagajul, încep să scot sculele necesare, le orânduiesc pe jos și fac planuri de lucru cu colegii în timp ce îmi aprind o țigară. Și-odată începe să plouă! Zdravăn.

Ce-i prea mult e prea mult chiar și pentru mine!
-Gata, am zis, împachetarea și acasă că nu mai e de stat!
Pas de-l găsește, însă, pe Emi…
Îl scăpasem din ochi două minute, cât ai fuma o țigară, nu mai mult.
L-am aflat după sunetul drujbei…și după o jumătate de ora de căutare. Ud fleașcă tăia fericit!
I-aș fi dat drujbă cadou, s-o ia acasă numa’ să nu-l mai văd amărât.
Da’ n-aveam la îndemână o pădure să-i dau…