O cetate

 

Intru pe autostrada care ocolește Sibiul, venind dinspre Valea Oltului. Sunt la volanul lu’ Suzi și îl am în dreapta pe Mihăiță.

Zăresc, pe dealurile ce străjuiesc Sibiul înspre est, o construcție iesita din comun și alături de ea niscai piloni care, probabil, că nu văd de la așa distanță, poartă ceva antene de telecomunicații. Cunosc ansamblul ăsta de anul trecut, am marcat, pe lângă el, o potecă de drumeție, între satul Hamba și cartierul sibian Gușterița.

Adică nu l-am marcat eu. Mihăiță. El a tras pe-acolo.

Zic să-i fac o bucurie și-i amintesc de zilele verii trecute în care și-a purtat amarul pe poteca sus-zisă. Că știu eu că amarul trece și rămâne doar bucuria c-ai lăsat ceva în urma ta…

-Ia, uite, Mihai, pe-acolo ai marcat anul trecut!

Corespunzător așteptărilor Mihăiță se înviorează și dând uitării cât s-a canonit cu poteca aia, rânjește fericit:

-Daaaaa…și acolo, lângă piloni, era o cetate…

Stă preț de vreo cinșpe milisecunde și se corectează:

-Ăăăăăă…adică un fel de târg…

Mă uit uimit spre el, de la cetate la târg e un pic de diferența. Îl văd cu zâmbetul pierit și cu o expresie de nedumerire. Scapă o sudalma mică și nevinovată și trăgând aer în piept, dă răspunsul final:

-Nu târg…băi…era…ăăăăăăă…un restaurant!!

Noroc că Suzi e învățata să mai scap volanul din mâna când am crampe de la râs și se descurcă singură o perioada….