Inceputuri

Primul contact cu muntele a fost, desigur, vizual la vârsta la care numai ce încercasem pleazna pe care ți-o trage medicul pentru a te îndemna să respiri și să ridici pleoapele ca să vezi și tu în ce lume ai aterizat. Chestia asta din urmă te predispune la orăcăit și astfel ți se activează și funcția vocală. Iată-te, deci, gata de drum chiar dacă nu prea știi încotro.

Urmând o străveche datină tata m-a ridicat în brațe și mi-a arătat soarele. Ca-n pilda cu înțeleptul care arată luna iar nebunul îi privește degetul, se vede treaba că mi-a fost prezentat soarele iar eu m-am uitat la Fereastra Mare a Sâmbetei.

Așa s-o fi făcut că drumurile mele au cârmit-o, mai mereu, spre munte și, cu predilecție, spre creasta Făgărașilor.

Aventurile propriu-zise au debutat un pic mai târziu, după ce am deprins binișor și necesarul mers biped, la altitudini mai degrabă modeste. Probabil pe lângă satul bunicilor paterni, Berivoi. Scris Berivoi și citit, în graiul ce-l îndrăgesc nespus al Țării Făgărașului, Biervoi. Făgărășenii nu pot zice șosea, cum imperativ îi îndeamnă Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ei spun șosiauă, nu zic vopsea ci vopsiauă... și, ați ghicit, nici cafea nici nu pot să pronunțe... Diftongii și triftongii îs complet bulversați și se face o oarecare risipă de i-uri între Hoghiz și Turnu Roșu, e clar că-s din stocuri supranormative și-atunci le dă mâna vorbitorilor să le presare fără vreo creștinească aplecare spre cumpătare.

În Berivoi muntele începe imediat dincolo de gopodăria bunicului. Gospodărie așezată, de chiabur. Chiar dacă deschiaburit între timp. Meseria învățată la Viena nu i-o putuse lua nimeni așa că bătrânul rămăsese fierarul satului. Iar unchiu' Nicuță rotar. Pe o parte a curții mă ispitește fierăria cu irezistibila tentație a focului ațâțat cu foalele, pe partea cealaltă tâmplăria cu aromă, că miros e prea puțin să-i spun, de lemn cioplit.

Pendulez între cele două focare de atracție până când lat în mijlocul curții, la umbra vreunei căruțe, fără să mă pot hotărî unde-i mai bine. Periculos e și-acolo și-acolo, așa că întreaga familie stă cu geana pe puradelul blond dimineața și tuciuriu spre înserare, ca să n-o facă lată. Se mai liniștesc când mă ocup de lucruri pașnice: cățăratul în cireși, peri, pruni - după calendar - pupatul cu dulăii curții, bot în bot la ei în cușcă sau rânitul în grajd printre câteva chintale de bivolițe, negre ca bezna.

Orice agent de asigurări cu un mimin de discernământ și-ar fi aprins luleaua cu toate polițele sale înainte să-mi încheie mie vreuna.

Dacă adaug și lungile preumblări prin pădurile de la poalele muntelui după care mă minunez și azi că reușeam să mă întorc nu numai în județul de plecare, dar chiar și-n satul și casa potrivite mă gândesc că la fel aș fi procedat și eu dacă aș fi avut pipă și polițe pe mână.

Plimbările astea încep, de obicei, la gardul de leasă din fundul grădinii. E acolo un mic pârleaz care ușurează evadarea. Potecuța pe care mă avânt trece printre bozii mai înalte decăt mine și mă înfior adesea din pricina orizontului limitat cam la lungimea nasului. De aceea mă însoțesc, mai mereu, cu Waldi. Îl dezleg din lanțul care nedrept îl ține legat de cușcă, îl rabd câteva minute să-și zbenguiască blănița flocoasă urmând, prin curte, traiectorii de bilă flipper și apoi o tulim de sub oblăduirea tușei Geni fără grija grijii pe care o să și-o facă atunci când o vedea că iar am pornit pe coclauri.

Ținta este întotdeauna înspre sud unde peretele Carpaților se ridică în soare. Traversăm Drumul Țării, o străveche șosea romană - frontiera către împărăția muntelui - și urcăm prin Tănăroage, ce-or mai fi fiind și-acelea, lăsăm în laturi ultimele lanuri de cartofi și prindem câte-un pârâiaș pe lîngă apa căruia ne strecurăm prin hățișurile de arini.

Taine se desfac în fața ochilor și-a minților noastre. Waldi își  reamintește brusc sfielnicul mers al fiarelor și renunță la voioșia zglobie din curte pășind neauzit pe cărări pe care le desface și privirilor mele. Eu deslușesc altă lume decât cea de-acasă și-mi place nespus. De amănunțit noile mele descoperiri se vor ocupa, mai încolo, tata, bunicul și copchilandri ai satului care mă vor însoți în următoarele incursiuni.

Deocamdată învăț, singur, lucrurile de bază: să mă bucur de fiecare strecurare prin tufișuri, de fiecare scăpărare de lumină tremurândă prin frunziș, de fiecare străfulgerare argintie prin apă, de cântarea pâraielor și de trosnetul vreascurilor sub pași străini care-mi rămân nevăzuți.

Când mă întorc, spre seară, tușa Geni pitește lumina ținută la-ndemână, iar bunicul, cu pușca de vechi și aprig vânător pe masă, pare că-n ultimele două-trei ceasuri a oscilat între a se ridica și-a porni într-o expediție de salvare ori de a aplica direct soluția finală când s-o întoarce cauza îngrijorărilor, fiind dumnealui, cum spuneam, educat la Viena austriacă și având predecesor celebru în rezolvări abrupte de probleme.

Până la urmă, poate că toate astea-s numai închipuiri de-ale mele, berivenii nefiind deloc înspăimântați de muntele străjer la marginea satului. Doar ucenicia mea neîmplinită încă și îndoiala că orășeanul din mine ar putea deosebi găina de vultur și lupul de oaie le mai trezește ceva frământări. Înțeleg, însă, că mă preferă hoinar și în adăpostul și sub ochii pădurii decât zburdând prin atelierele din curte, de la fierăstrăul circular la motorul de tăiat lemne și de la cuțitoaie la nicovală așa încât urmează să adorm cu gândul la evadarea următoare.

Cum istoria a cam zbârcit-o când a fost să se înregistreze primele mele întâlniri cu muntele stau și mă-ntreb acum dacă nu cumva acestea s-au petrecut în satul celorlalți bunici, din partea mamei, în Tălmăcel – sat ascuns într-un cotlon nordic al Munților Lotrului, pe Valea Tălmăcuțului, apropiat de civilizația urbană a Sibiului și încremenit, totodată, în cutume țărănești pornite cel puțin de pe vremea dacilor.

Aici muntele nu începe după grădinile caselor, ci este deja în grădini, mari cât o năframă, găzduind cel mult trei tufe de tomate și-un strat de ceapă și sfârșind, inevitabil, cu stânca ce ține loc de gardul din spate.

Ca-n mai toate satele noastre, cu precădere în cele mai puțin atinse de morbul vitezei și-al civilizației ultimei sute de ani, în Tălmăcel lumea se salută la fiecare întâlnire pe uliță. Specific locului, însă, este că, nu o dată, la vreme de înserare, când vine omul obosit de la muncă ori, hm, și mai obosit, de la cârciumă, salutul ”Sară bună!” rămâne fără răspuns, iar când omul nostru, sticlindu-și pupilele, încearcă să afle identitatea necuviinciosului descoperă că tocmai s-a încins la conversație cu vreun Moș Martin ce pare a se strânge, la rându-i, la gospodăria sa pentru o nouă noapte liniștită. Și-i atâta atâta firesc în această întâmplare încât dulăii satului nu se ostenesc să hămăie chiar dacă au prins în nări miros de sălbăticiune. Doar purceii se agită în cotinețe, pentru ei faptul nu-i chiar banal, data Ignatului putând fi, uneori, devansată dramatic.

În Tălmăcel mă întovărășesc cu câte doi-trei draci de veri cu care m-am pricopsit de pe la surorile mamei, apropiați de vârsta mea și cu ani-lumină înainte în ceea ce privește blăstămățiile copilărești. Împreună punem la mare încercare răbdarea mătușilor iar bunica pomenește, tot la câteva vorbe, pe un oarecare Hantătar – abia pe la mijitul mustății aveam să am revelația că Hantătar ar putea fi mai multe cuvinte pronunțate aproape legat! – care să facă el bine și să adune tâlharii mici și neastâmpărați și să-i ducă la împărăția lui, la Crâm, sau, și mai bine, undeva adânc în străfundurile Răsăritului.

Scăpăm de gura muierilor și amenințarea mârzacilor plecând de la domiciliu.

În primul rând plecăm, obligați ca de bunăvoie, cu cățel, cu purcel și cu căruța pe care, din când în când, mă lasă și pe mine s-o mân, la locuri: în Deal, în Plai, în Cărbunare și la vreo alte șapte batiste de pământ a căror principală calitate, atunci când au fost desemnate ca teren agricol, a fost aceea că înclinarea lor nu trecea mai sus de 45 de grade.

În Cărbunare nu-mi prea place, terenu-i prea drept și prea agricol. Acolo se ară, se plivește, se strâng gândaci de Colorado, e prea mult soare și nu-s copaci.

În Deal , în Plai e altă socoteală: livezi, munte împrejur cât vezi cu ochii, mesteceni elastici în care să te dai huța, aluni și alune, iepuri și câte-o ciută din când în când...

În al doilea rând o ștergem, pur și simplu. Asta-i mult mai palpitant. Luăm cu noi arcuri și săgeți și suntem Winnetou și triburile sale de apași, luăm puști și pistoale și ne pregătim de propriul nostru OK Corral sau luăm săbii și-nchipuim legiuni romane sau urdii turcești și cutreierăm împrejurimile descoperind și cucerind. Spre seară, la întoarcere, corpul expediționar cade, inevitabil, în ambuscada mamelor, care, înarmate doar cu nuiele amărâte, își impun de fiecare dată supremația. Fiind cel mai tânăr dintre hoinari și mama mea proprie nefiind de față, că de-aia m-a trimis la bunici – să se mai liniștească un picuț peste vară – de obicei scap cu dosul nescuturat de praf. Totuși, uneori, tușa Tia nu se poate abține, luată de valul acțiunilor educative și vindicative și mă caută și pe mine pe la urechiușe. Smârcâi oleacă, solidar cu restul armatelor înfrânte, dar roșețile de pe fundulețe, respectiv de pe lobii un pic alungiți ai urechilor, trec până la stingere ca și cum n-ar fi fost. Așa că mâine sunt toate  șansele s-o luăm de la capăt.

În al treilea rând, iar asta-i chiar culmea! facem ce-am făcut și ieri și-am mâncat bătaie, doar că, de data asta, la îndemnul adulților. Plecăm iar pe coclauri dar nu cu săbii de lemn și arcuri de alun ci cu straițe, corfe și corfițe pe care le aducem pline cu flori de tei ori de soc, cu cireșe mici, negre și amărui, cu zmeură sau ciuperci. O fi vreo legătură între comorile cu care ne întoarcem și faptul că nimeni nu-l mai pomenește seara pe pârdalnicul acela de Hantătar și turul pantalonilor rămâne prăfuit? Deși noi tot dezlegați și de capul nostru am hălăduit toată ziua? Pas de-i mai înțelege pe oamenii mari!

Ba, mai mult decât atât, într-un rând ne mână în Deal cu poruncă să păzim livada de meri în următoarele zece zile, până s-or coace fructele de tot. Mie nu-mi spune nimeni de cine să păzesc livada așa că, după ce ronțăi mere toată ziulica, verzi, galbene, roșii, mari și mici, de pe creangă și gata căzute pe jos, fără să văd alt inamic al producției în afară de noi înșine, ramân ușor nedumerit cu privire la foloasele prezenței noastre la fața locului.

Spre seară, cu burțile forfotind năpraznic, ne tragem la adăpost. Închidem cățelul care ne însoțește în grajd și noi ne cuibărim, deasupra grajdului, în podul plin de fân moale, moale, moale... Încercăm să îndepărtăm fiorii și spaimele întunericului instalând o ghirlandă de beculețe care ne luminează podul à giorno preț de vreo zece minute, cât duce bateria. Apoi lumina se-mpălidește, ca la un al doilea apus al soarelui, ceva mai scurt decât cel natural și înțelegem c-a venit vremea să visăm. Ne scufundăm în fân și adormim, care mai repede, care mai târziu. Ne trezim la fel, care mai repede, care mai târziu, nici unul din noi foarte târziu, după cum ne dibuiesc purecii, păianjenii și alte neidentificate fiare sugătoare de sânge copilăresc care, ba'sam, adică ”bag de seamă” pe limba bunică-mii, își fac veacul în salteaua și așternutul nostru. Din acea noapte am rămas tare circumspect când vine vorba de dormit în fân.

La crăpatul zorilor, buimaci de nesomn și plini de blânde, deschidem ușa podului și admirăm de sus, din capul scării, înrourata livadă pe care o avem în consemn. Pe măsură ce ne acomodăm cu perspectiva livezii văzute de deasupra, în ciuda răcorii dimineții, parcă buimăceala sporește... sau ceva nu-i tocmai în regulă cu livada. Ba'sam...

Vreo doi meri parcă sunt mai pitici decât ieri. La o cercetare mai atentă elimin cuvântul parcă. Ăștia doi, mai săritori în ochi, chiar sunt mai pitici, dărâmați fiind aproape integral. Alți vreo cinci suferă de o cădere parțială a frunzelor. Cu tot cu crăci. Și prezintă ceva zgrepțănături pe tulpină. Încep să caut un nume pentru fenomenul răspunzător de starea livezii dar n-apuc să-mi așez gândurile până la capăt înainte ca văru' Toma să-mi sufle în ureche ”Ursuuu...”, cu un u final tot mai pierit. Aha, deci cățelul nu numai din pricina purecilor chelălăia azi noapte. Oricum, pomii au fost deșelați destul de discret, noi n-am auzit nimic.

Buuun... am aflat și eu de cine păzim livada. Am aflat și ce părere are ursul despre paza noastră. Regula de trei simplă  e simplă și nemiloasă: dacă nu schimbăm ceva, campania de recoltare a merelor se va amâna pe termen nedefinit. No! ce-i de făcut?

Toma știe! Ia drumul satului și se-ntoarce, spre prânz călare și cu desagii plini de materiale pirotehnice: benzină, cutii de vopsea fără vopsea, carbid, cuie, chibrituri... Benzina nu e parte a soluției, o folosim în afara concursului ca să incendiem cu cinism un cuib de viespi pe care l-am descoperit ieri. Ca să nu manânce viespile din poame declarăm sus și tare. În realitate ca să ne satisfacem pornirile piromaniace.

Cu restul materialelor închipuim o baterie de obuziere și pornim a pușca de ne saltă băștile. Carbid în cutia de vopsea, apă peste, capacul cutiei peste apa de peste carbid, chibrit aprins în găurica făcută cu cuiul în fundul cutiei... buuum!!!

Capace zboară încolo și încoace. Strict după cum prevede legea universală a acțiunii și reacțiunii cutii de vopsea zboară încoace și încolo, cel mai adesea periculos de încoace. Tragem ca la Verdun până nu mai putem recupera capacele care se pierd în întunericul serii. În mod miraculos suntem vii și întregi.

Presupusul agent de asigurări își mai mai aprinde o lulea și-mi taie și verii de pe lista potențialilor clienți. Că urma să apucăm, toți trei, să pășim în deceniul șase al existenței într-adevăr nu se putea ghici la vremea respectivă când și șase zile, nu șase decenii, păreau o eternitate.

Aprindem foc de tabară și stăm cu ochii bleojdiți în stele și înspre licăririle pe care le aruncă în depărtarea unei lumi de care suntem rupți, faruri de mașini coborând în șiraguri Hula Bradului, pe șoseaua dintre Făgăraș și Sibiu. Nu ne grăbim către culcușurile moi și pline de viață din pod. Da' nici la nivelul ierbii nu ne simțim prea confortabil. Punem în balanță ursul probabil versus purecii cerți. Cele câteva sute de kile de urs sunt extrem de convingătoare, așa că oftăm și ne refugiem în pod. Și nu uităm să tragem scara după noi.

Inspecția vizuală și rituală de la ivirea zorilor ne lămurește că metoda cu pușcături funcționează binișor. Ursul a renunțat la dieta cu mere și și-a căutat o sufragerie mai puțin tumultoasă.

Victoria nu-i chiar deplină, evenimente s-au întâmplat în livadă și-n noaptea asta. N-am auzit nimic ca și noaptea trecută. Încep să cred că surzești temporar dacă te mușcă mulți pureci, altfel nu-mi explic.

Mai trag și concluzia, chiar dacă naturaliștii vor strâmba din nas... treaba lor, eu am fost de de față! ... că zgomotul puternic și repetat ziua atrage mistrețu' noaptea. Fluierăm a pagubă și privim siderați la sfertul de livadă proaspăt arat cu râtul.

Ținând cont că iarba de sub pomi era destinată, prin cosire și uscare, producției de fân contabilizăm o nouă pagubă. Termenul la care nu mai avem ce alege din livadă, dacă o mai păzim mult, se reduce considerabil. În trei-patru zile cred că putem să plecăm acasă.

Retragerea din misiune trebuie c-a fost umilă și aproape sigur înainte de vreme. Că nu-mi amintesc bucuria culesului roadelor. Țin minte doar că am mai știrbit și câteva tăișuri de coasă încercând să salvăm câtă iarbă rămăsese în picioare. Sigur n-am aprins grajdul, n-aș fi uitat spectacolul.

În anii următori, cumva surprinzător, ținând seama de câtă experiență acumulaserăm, n-am mai fost trimiși să păzim livada. Cum și plăcintele cu mere se mai răriseră în meniurile bunicii s-ar putea ca prima mea excursie cu campare în munți să fi avut costuri măricele.