Totuși erau trei într-o barcă. Cu motor.
Adică, la plecarea din garaj, sau cum s-o numi locul unde dorm bărcile, avea bastimentul nostru un frumos motor Yamaha care păcănea, rotund, la pupa, propulsând obiectul plutitor dinspre Tulcea spre celebra Mila 36.
Pe la tabla de pe mal pictată cu un citeț 38 motorul a declarat, însă, abandon du travail. Mă rog, asta ar fi declarat dacă ar fi fost un computer Felix 256. Dacă era sistemul de operare Windows ar fi afișat ecran albastru, iar dacă ar fi fost mașină nemțească ar fi zis kaput. Fiind japonez, însă, a bolborosit ceva aspru pe limba lui care tradus ar fi putut însemna ”băieți, am slobozit la păscut toți cei douăzeci de cai, de-aici înainte vă descurcați singuri!”
Neguvernabilă și prin urmare, neguvernată barca s-a înfipt în mal și în afară de mici pocnete dinspre motorul care se contracta, răcindu-se, nu s-a mai auzit decât susurul apei. Și câte un ”Boje moi” și alte cuvinte, mult mai puțin ortodoxe, venite din dinspre cei trei naufragiați.
În așteptarea, care avea să fie prelungă, a ajutoarelor dinspre portul de bază, barcagiii noștri s-au pornit să-și umple timpul după posibilități și imaginație: să privească azurul cerului și uneori, în momente de autoflagelare, direct soarele ce le ardea creștetele, să mestece aspirină sub formă de mlădițe tinere de salcie și să prefire, trântiți pe fundul bărcii, printre degete, apa Dunării.
Zăcutul în arșiță le-a fost pigmentat de trecerea unui vaporaș cu turiști. Mai întâi în josul apei. Prilej cu care toți pasagerii, fără excepție și în urlete de ”uite, mamă, pescarii!” s-au mutat în bordul dinspre năpăstuiți, cu cățel, cu purcel și cu toate aparatele de fotografiat. S-a mai ridicat și alt urlet, al căpitanului, ”băăăi... ne răsturnăm, plecați naibii de-acolo!” dar, în hărmălaia pasagerilor vorbele i s-au auzit ca un țârâit de greier pe fondul decolării unui 747. Zeul apelor fiind ocupat în ziua aceea cu un naufragiu mai amplu, nava și-a revenit din clătinare după vreo milă. Timp în care căpitanul s-a ocupat cu roata cârmei și cu rugăciuni care să îndepărteze de la el nenorocirea scufundării și ispita de a-și strânge pasagerii de gât. Și dacă tot venise vorba depre gât s-a ocupat și cu o sticlă. De votcă. Și și-a revenit din emoții pe la Sulina. Când se clătina binișor.
La întoarcerea aceluiași vas nici un pasager nu s-a mai bulucit să observe oamenii Deltei. Poate că îi legase căpitanul de banchete. Ori barcagiii se confundau, deja, cu peisajul. Sau poate că fețele lor lungi și deznădăjduite, chinuite de foame și sete, nu mai invitau la imortalizarea momentului.
Într-adevăr, le cam era foame după șederea neașteptată și neașteptat de lungă lângă aceeași sălcioară. Deja desfrunzită complet ca și cum ar fi încăput pe mâna unei turme de capre proaspăt ieșite din post negru. Coincidență sau nu, băieții n-au mai răcit în următoarele trei ierni.
N-avuseseră mai nimic de mâncare în barcă. Doar cinci castraveți. Știu că au mai fost povești cu ... cinci pâini, a lui Creangă, cu cinci pâini și doi pești, bonus, a lui Isus... Ce n-ar fi dat băieții noștri să fie eroi în întâmplări cu cât mai multă mâncare la un loc! La ei în poveste, însă... cinci castraveți și nimic mai mult!
Unul mai întreprinzător și cu oarece aplecare spre bucătăreală se agățase de curcubitacee cu nădejdea că astfel se vor putea hrăni și hidrata în același timp, știut fiind că un castravete e nouăzeci la sută apă. Restul nu știu ce material e... dar întrepidul nostru erou s-a gândit că restul ăsta ar cam fi în coajă, că aia are un aspect mai puțin apos. Și pentru că nici el, bag seamă, nu știa din ce material sunt făcuți castraveții în afară de apă, a socotit de cuviință, pentru a evita unele riscuri prostește asumate, să îi curețe de coajă. Zis și făcut. Adică zis. Până la făcut s-au mai ivit piedici.
Cu brișca într-o mână și-un castravete în cealaltă a purces la operațiundea de curățare. Într-o liniște ca de dinaintea facerii lumii, sub soarele prânzului când, în afară de apa Dunării, nimic nu se mișcă în Deltă, pe măsură ce castravetele își pierdea învelișul a început să se audă plici... plici... plici... cu fiecare cojiță care lua drumul apei.
Toropiți de amiază și de ritmul monoton al plici-urilor, colegii bucătarului erau tocmai pe cale să ațipească. Însă un sunet inedit, un fel de pleosc, i-a făcut să ciulească urechile și să ridice capetele.
Bucătarul, puțin încurcat, se uita cam lung spre Sulina. Printr-o inexplicabilă încurcatură de semnale electrice una din comenzile creierului său, ”desfă palma și aruncă!”, n-ajunsese la mâna care ținea coaja proaspăt tăiată. Ci la cea cu castravetele. Care, plutind, se îndepărta, vălurel, vălurel, ținând cap compas spre mare. Marea fiind o saramură probabil că acum e castravete murat.
Sleiți de-atâta râs și îngrijorați că lacrimile șiroinde de pe obraji, adunându-se în santină, încep să afecteze flotabilitatea bărcii, ceilalți doi s-au oprit din ironii, icnete, hohote și tropăituri. Cel mult câte un sughițat și un pumn repezit în banchetele bărcii au mai tulburat, pentru scurt timp liniștea și tihna. Încet-încet s-au șters și rânjetele de pe fețe și, în rimul reluat al plici-urilor, pacea a repus stăpânire pe întreg ambientul.
Plici-plici... plici... plici-plici... pleosc! Capetele țâșnite deasupra bordajului vizează direct apa Dunării, în căutarea celui de-al doilea castravete. Iar burțile fac socoteala: s-au dus doi de-acu, hai, n-o fi așa nenorocire, au mai rămas trei... câte unul de căciulă, ne-om descurca, da' mai multă atenție, bre, mai multă atenție!
Pe apă, însă, nu plutește nimic. Iar bucătarul e buimac de-a dreptul. Consternat, într-o mână ține cojile încă neazvârlite în apă iar în cealaltă storcoșește spasmodic castravetele aproape dezgolit de învelișul original.
Priviri întrebătoare îl izbesc cu forța unei vijelii de gradul nouă. Se încovoaie ca-n furtună și se prăbușește în barcă murmurând: ”nu înțeleg, nu pricep... nu se poate!”
- Ce-i, nefericitule? Ce s-a întâmplat? se nedumiresc colegii.
- L-am aruncat. Dar nu înțeleg, șoptește omul chinuit.
- Ce-ai aruncat, tâlharule? urlă careva.
Răspunsul vine ca o părere: ”Cuțitul. De data asta am aruncat cuțitul...”
................................................................................................................
De ce o povestire de la gurile Dunării în deschiderea unui ciclu de istorisiri din Carpați?
Poate ca un tribut adus ținuturilor nord-dobrogene. Care mi-au dăruit soția, mi-au crescut cei trei copii și mi-au apropiat prieteni. Și care m-au îngăduit un sfert de secol, cu întâmplări bune și mai puțin bune.
De ce o poveste pe care n-am trăit-o eu însumi?
Poate pentru că toate poveștile mele din Deltă conțin câte o bălăceală, apă înghițită fără să-mi fie sete și haine ude. Ajunsesem îngrozit de apă în așa hal încât apropierea, la mai puțin de 50 de metri, de orice băltoacă mă făcea să mă dezbrac la slip. Doar dacă eram către vreo întâlnire mai simandicoasă păstram și cravata.
De ce tocmai această povestire?
Poate pentru că m-am regăsit în fiecare amănunt al său. Am fost, de-a lungul vieții și căpitan și naufragiat, m-am confruntat cu natura până m-a călcat ursul pe bătături și habar n-a avut, dar am stat și în lumina reflectoarelor, uneori voit, uneori împins, fără avertisment. Am fost și barcagiu și castravete, uneori am fost bucătar și am aruncat cuțitul. De obicei în barcă, cu vârful în jos și-n timp ce purtam sandale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu