Emi si drujba

 

Am lucrat ani buni cu Emi alături la refăcut marcaje pe potecile din Carpați. Un tip de toată isprava. Tăcut, retras până la ușor introvertit, muncitor peste poate, crescut la poalele Munților Făgărașului și îndrăgostit de toți munții.
În fiecare seară era primul care se retrăgea în cort. Asta ne enerva un pic, că nu participa niciodată la adunările prelungite până în noapte, cu poveșți, cântece, amintiri și glume. Ne enerva și mai tare dimineața. Când se trezea primul și, mă, nu că ne chema la muncă, da’ te lua așa o jenă când zicea, cu frecvența de două pe minut: aaa…și …când începem?... Iar ție încă nu-ți sărisera din cap nici amintirile serii trecute, cu atât mai puțin visurile de peste noapte…

Bine, îmi amintesc de o seară când, minune!, ni s-a alăturat și el. Cu zguduieli de râs îmi amintesc.

Eram în Godeanu, deasupra, mult deasupra Bisericilor din Bulz. Seara începuse ușor nefericit, cu o țârâială măruntă care ne-a trimis pe toți în corturi. Doar că, piei ispită!, în seara aceea aveam musafiri veniți din civilizație. Doi salvamontisti de la Gorj, urcați cu ditamai mașina, veniți să ne aducă provizii și obligați de înserare să campeze alături de noi, la aproape 2000 de metri altitudine. N-a fost deloc greu să ne convingă să socializăm, cotroșiti în ambulanța cu care urcaseră la noi.

Am socializat fără Emi, desigur, el era cumințel în cortu-i, preț de câteva pahare, căni, sonde de sticlă care sonde habar n-am de unde apăruseră, mă pricopsisem și eu cu una, până când, cumva ciudat, șoferul a coborât din mașină, a dat vreo două ture prin ploaie, a urcat la loc, mașina a dat vreo trei metri cu spatele…nu înțelegeam nimic preocupat cum eram să întrețin relațiile sociale pe bancheta din spate, înghesuit între vreo zece colegi. Nici nu m-am străduit să înțeleg. Eu mă străduiam cu sonda.

Apoi șoferul a plecat iarăși afară, l-am zărit manevrând ceva bolovani, tot n-am priceput ce face și tot nu m-a interesat, doar că, la urcarea în mașină mi-a cerut, imperativ:
-Dă paharu’ încoace!
I-am întins sonda în care mai clipoceau câțiva centilitri de palincă și m-am trezit cu ea plină cu zăpadă. Noi fiind în luna august.
-Asta-i de pe cortul tău! zice.

Cu toată înflăcărarea transferată din pahar în stomac și de-acolo la creier m-am cutremurat un pic. Și am mai refăcut câte ceva din conexiunile cu mediul înconjurător. Ăsta, mediul imediat înconjurător, cât ținea incinta ambulanței, era vesel și călduț. Mediul înconjurător ambulanței, însă, devenise amenințător, am băgat eu de seamă cu stupoare. Afară bătea vântul cu furie și se pregătea o furtună perfectă. Dar, până la urmă, la ce să mă îngrijorez? În mașină nu ploua, se clătina un pic de la vânt dar ar fi putut foarte bine să fie și de la rachiu, roțile erau asigurate cu bolovani, că asta făcea șoferul tot coborând de la adăpostul habitaclului atunci când nu colecta gheață să ne răcim paharele. Hai să trăim!

Băi, și-odată îl zăresc pe Emi al nostru, cu pelerina pe el, moșmondind ceva pe la cort. Pe dinafara cortului. Ne-am râs. Trăgea un vânt turbat, care-i ridica lui Emi poalele pelerinei și-i culca cortul, și ploua…rupere de nori, nu alta! Dar, reiterez, în mașină era cald și uscat așa că am mai râs puțin uitându-ne cum se canonește Emi și-apoi ne-am văzut de ale noastre.
Și-odată se deschide ușa mașinii și, minune dumnezeiască, se aburcă Emi printre noi! Mi-a căzut paharul din mâna și-atât am mai putut îngâna, uluit complet:
-Ce-i cu tine, Emi?
-Mi s-au înecat corăbiile, zice ăsta.

Da, da, și eu m-am oprit un pic și m-am gândit. La propriu nu poate vorbi, chiar dacă afară e diluviu și apă din belșug…băi, nu-s corăbii pe-aici, în vârf de munte! La figurat…posibil, da’, una la mână, nu-l credeam în stare să ni se alăture, ceea ce era primul fapt memorabil și apoi să și vorbească în parabole?!? Că, de obicei, el nu prea vorbea de fel…ia uite că acum poate și cu figuri de stil! Și mai memorabil!

-Bă, zic, nu-nțeleg, ce zici c-ai pățit?
Și-odată răbufnește bietul băiat:
-Măi, adormisem…Da’ dacă mai dormeam un minut muream înecat!
De-aici încolo n-am mai înțeles mare lucru. Țâșneau cuvintele din gura lui Emi bulucindu-se și parcă și clipoceau, ca bășicile ploii nebunești de-afară.
Ca să înțelegeți ce se întâmplase trebuie să înțelegeți și puțin din topografia locului. Făcusem tabăra la obârșia unei văi, pe un platouaș cât de cât orizontal. Când zic obârșie apoi înțeleg obârșie, Chiar la obârșie. Bine, cu o toleranță de câțiva metri. Ăia fatali. Că, de fapt, cortul lui Emi, un pic retras față de tumultul sătucului nostru de corturi, era pe un mic scoculeț, abia vizibil, care începea cu vreo trei metri mai sus. Dracu’ s-a gândit, că nouă și lui Emi nu ne-a trecut prin cap, că scoculețul acela, urma aia de șanț, lăsătura aia din pământ s-a format pentru că pe-acolo își aveau drum apele de câte ori ploua. De dinainte de vremea lui Mihai Viteazu, Isus Cristos și Decebal. De multă vreme. Și cortul lui Emi, montat fix acolo, n-avea să schimbe el obiceiuri de milenii…

Așa că, am aflat noi, mă rog, o bună parte am mai și dedus, că Emi era excitat la culme și, cum ziceam, i se mai amestecau cuvintele, că, aflat el în cort și-n somn s-a trezit cu un pic de umezeală pe unde ar fi trebuit să fie uscat. Și anume în sacul de dormit. A dat cu lumina prin cort și-a văzut că spațiul lui de odihnă se transformase într-o vâltoare în care pluteau chestiile mai ușurele, făcând rotocoale și spume.
-Băi, zice, și mă năpădeau apele și nu reușeam să ies din sac, al naibii fermoar acu’ își găsise să nu se deschidă!
Bâjbâind și-a găsit brișca, că Emi e de la poalele ardeleneșți ale Făgărașului, să fie clar, și unde ați văzut voi ardelean fără brișcă? și tocmai se pregătea să taie și să sfâșie sacul, că deja făcea bulbuci la gură și oxigenul îi devenise mai prețios decât un pârlit de sac de dormit când fermoarul s-a lăsat, în sfârșit, convins și Emi al nostru a sărit afară. Afară din sac. În apă.

-Era apă multă în cort, și tot venea, prin partea opusă întrării. Da’ asta n-a fost nimic, rău a fost când am deschis ușa cortului, să iasă apa! Apa care intra în continuare. Măi, intra mai multă decât ieșea!!!

Mă mir și-acum că n-am plecat cu ambulanța la vale! Că vântul o împingea frenetic, apa șiroia în valuri pe ea și pe sub ea și hohotele noastre de râs trebuie că îi imprimaseră un balans corespunzător.

De dormit, când am dormit, stați linișțiți, am dormit în apă, aproape toți, că doar nu era să fim scutiți de inundație. Îmi amintesc că am scos apa din cort, am stors sacul și mi-am zis, în sinea mea:
-Așa-mi trebuie, că am râs toată seara de bietul Emi!

A două zi Emi și-a mutat cortul. L-a pus pe marginea văii. Nu prea sus, să nu-l bată vântul, nici prea jos, să nu-l mai ajungă apa. Practic l-a pus pe peretele văii. Dacă te lăsai în patru labe și intrai în cortul lui o nivelă ți-ar fi spus că trunchiul tău, deși culcat, stă la verticala locului. El zicea că se proptește, noaptea, cu călcâiele în niște smocuri de iarbă și așa doarme. Nu știu, eu alunecam spre ieșire și ziua!

Dar să nu divagăm! Povesteam, de fapt, despre Emi și micul său defect.
Toți avem câte un defect. Măcar. Perfecțiunea ar fi plicticoasă, zău!

Defectul lui Emi e drujba. Relația lui cu această unealtă. E de necrezut ce transformare are loc dacă-i arăți un motofierastrău. Bine, el taie lucruri și cu brișca, cu toporul, cu firezul…dar cu drujba are o relație cu totul specială! Cam cum se întâmplă și cu prietenul meu cel mai bun. A fost șoferul de autoturism care, conducând atent, reținut, politicos și sigur m-a convins că se poate stă într-o mașină pe care n-o conduci tu însuți și altfel decât agățat de mânerul de la ușă, cu ochii beliți și cu răsuflarea întretăiată. Asta pe drumuri cât de cât drepte. În serpentine, însă, te trezești cu Fittipaldi la volan! Dă cu noi de toți pereții, îl apucă ceva vecin cu amocul, necontrolabil și asta se transformă într-o gonetă care-ți reașează mațele și prioritățile în viață. Trec serpentinele, termină și ăia mai sensibili de golit stomacul în șanțuri, gata!, lucrurile revin la normal.

Ei, ăsta-i Emi când vede drujba… Lucrurile de maximă importantă în viața lui devin benzina și uleiul de lanț și tot ce aduce a material lemnos e în pericol de moarte!

Lucram, într-o toamnă, la poteca de creastă a Munților Făgărașului, în extremitatea vestică. Ne făcusem tabăra pe malul Oltului și bălăuream, în fiecare zi tot mai sus, să regăsim poteca veche de bandă roșie, pierdută de ani de zile și năpădită acum de vegetație tânără și viguroasă.
Drujba incapuse pe mâna lui Emi iar Emi nu-și mai încăpea în piele. Nu-s sigur dar cred că noaptea dormea cu capul pe lamă, numai să fie sigur că, a două zi, jucăria rămâne tot la el!
Unde nu vine o dimineață, devreme, pe când tocmai scoteam nasul din cort și-mi ziceam, cu satisfacție, că plouă vârtos așa că azi ne odihnim, că mi-l văz pe Emi apucând-o cu pas hotărât și cu drujba-n mâna, spre intrarea în potecă!

-Aaaaaloooo, Emiiiiiiiii!!!...
-Ce-i?, zice ăsta peste umăr.
-Un’ te duci?!?
-Păi..mă duc unde am rămas ieri cu curățatul. Să tai mai departe.

Atâta bucurie era în cuvântul “tai” că mi s-a pus un nod în gât și, cu greu, abia am reușit să-l rog să mai aștepte un pic, poate se oprește ploaia.

Va amintiți personajele din seria Harry Potter care se numesc dementori?
Dementorii sunt printre cele mai urâte creaturi care umblă pe acest pământ. Ei infestează locurile cele mai întunecate și mai murdare, se glorifică în decădere și disperare, scurg pacea, speranța și fericirea din aerul din jurul lor ... Apropiați-vă de un dementor și fiecare sentiment bun, fiecare amintire fericită va fi aspirată din tine. Dacă se poate, Dementorul se va hrăni cu tine suficient de mult timp încât să te reducă la ceva ca sine ... fără suflet și rău. Nu vei rămâne decât cu cele mai rele experiențe din viața ta. "
Eh, cam cum te-ai uita mătăluță la un dementor, cam așa se uita Emi la mine.

După vreo două ceasuri în care ura din privirile lui Emi îmi amărâse cafeaua de dimineață peste normativul îndeobște acceptat m-a trăznit o idee. Prognozele de pe net susțineau că ploaia înspre Făgăraș o mai duce vreo trei zile, din punctul ăsta de vedere nimic de făcut în afară de a strânge tabăra și a pleca spre cășile noastre. Dar, în Lotru, în partea ailaltă a Văii Oltului, mai era o nădejde de vreme acceptabilă.

Că să-l îmbunez pe Emi am zis să mergem în Lotru. Ne urcăm în mașină, o luăm pe Lotrioara în sus vreo 30 de kilometri și, feriți de ploaie, o să lucrăm la o potecă ce urcă spre cabană Prejba, potecă și mai înțelenită decât cea din Făgăraș. Cu atât mai bine, mai mult de tăiat pentru drujba lui Emi!

Ne îngrămădim, cu cățel, purcel, bagaje, cu drujbă și cu Emi în mașină și dă-i la deal, pe un drum pe care-l doresc dușmanilor mei. Ne hurducăim așa aproape două ceasuri și, în sfârșit, apuc să trag mașina într-un petic disponibil pe marginea drumului îngust.
Deschid portbagajul, încep să scot sculele necesare, le orânduiesc pe jos și fac planuri de lucru cu colegii în timp ce îmi aprind o țigară. Și-odată începe să plouă! Zdravăn.

Ce-i prea mult e prea mult chiar și pentru mine!
-Gata, am zis, împachetarea și acasă că nu mai e de stat!
Pas de-l găsește, însă, pe Emi…
Îl scăpasem din ochi două minute, cât ai fuma o țigară, nu mai mult.
L-am aflat după sunetul drujbei…și după o jumătate de ora de căutare. Ud fleașcă tăia fericit!
I-aș fi dat drujbă cadou, s-o ia acasă numa’ să nu-l mai văd amărât.
Da’ n-aveam la îndemână o pădure să-i dau…

Ce frumos e sus la munte...

 

Motto: O vară întreagă m-a ținut pădurea
Cu pensula în mână și cu securea...

Asociația Montană Carpați, prin programul „Voluntar în Carpați”, prezintă: Ce-am mai făcut verile astea. 1001 de poteci.

Episodul Munții Ciucaș, 2014.

Ce frumos e sus la munte, în poiană la Gropșoare, să aprinzi în ploaie focul și să-ntinzi, în grabă, cortul...!

A fost o acțiune de re-marcare desfășurată cam pe la Gropșoare. N-am stat chiar numai la Gropșoare dar, în mare parte a timpului, am stat în ploaie.
În prima zi a plouat. A doua zi am jucat șah și remi. La adăpost de ploaie. A treia zi doi dintre noi au declarat că tocmai au învățat să înoate deși până atunci aveau hidrofobie. A patra zi și două topoare au declarat că au învățat să înoate. A cincea zi...ploaia a fost decretată ceață, pentru ridicarea nivelului de optimism în rândul voluntarilor. Ne-am pus pelerinele de ceață și am plecat , cu viitura de ora 9, la treabă.

Ce frumos e sus la munte, când ajungi la o cabană, bei un rom și bei o bere, uiți de orișice durere...

A fost o acțiune desfășurată cam cu rom și bere.
În prima zi, venind din București, aveam misiunea să-l îmbarc în mașină și pe prietenul nostru, Behau, de la autogara Vălenii de Munte.
Am întârziat și i-am recomandat lui Behau să bea o bere, să-i treacă urâtul până o să ajungem la el.
Pe urmă am mai întârziat un pic și, cum n-am avut altă rimă, i-am mai recomandat o dată să bea o bere.
Între a șasea și a șaptea recomandare a zis omul că el ar mai bea dar închid ăia barul pe motiv de seara târziu și să facem cumva să ajungem înainte să deschidă din nou, că are cardul la el și cu banii din cont mai are de plătit rate la bancă.

Ce frumos e sus la munte, nu mai mergem cu tramvaiul...

A fost o acțiune în care n-am mers deloc cu tramvaiul.
Am mers cu Suzi, autoturismul asociației. Care are 5 locuri în acte și oricâte e nevoie în realitate. Portbagajul, mai ales, e locul meu preferat. La hârtoape curge benzină din rezervorul de sub portbagaj și te simți ca-n Gara de Nord. Aurolac. Și toată lumea râde și-ți face poze.

Ce frumos e sus la munte, să fierbi ciorba în ibric și cafeaua-n polonic...

A fost o acțiune desfășurată cam sub semnul oalelor de gătit.
A gătit Salvamontul, a gătit Corina. A gătit și Alex. Am râs și am făcut poze dezastrului din bucătărie. Cum mai pomenește ceva de gătit cum îl amenințăm că, pac!, la Războiu cu ele! Bine, mâncarea am mâncat-o...

Nu fii trist la-napoiere, ai să fii alt om cinci zile...

Adevărul este că cinci zile, la întoarcerea acasă, am fost alt om: curat și plăcut uscat. Pe urmă am plecat în Iezer, să ne mai plouă și pe-acolo. Mugurii răsăriți pe la subțiori, de la atâta umezeală, începuseră să sufere de uscăciune...

Furtună în Godeanu

 

Motto: O vară întreagă m-a ținut pădurea

Cu pensula în mână și cu securea...

 

Asociația Montană Carpați, prin programul „Voluntar în Carpați”, prezintă: Ce-am mai făcut verile astea. 1001 de poteci.

 

Episodul “Furtună în Godeanu”.

 

Vara lui 2014. O lună a durat refacerea marcajelor în creasta Munților Godeanu. Greu să uiți asta. Și mai greu să uiți că ai încasat un trăznet. Mititel, gigea, puternic numa’ atât cât să te facă să decolezi și să te trezeșți rânjind, în iarbă. Alături de încă vreo șapte-opt zburători de ocazie… cine a mai stat să-i numere?...

Da’ asta e altă poveste, mai lungă.

Povestea de azi se petrece la vreo săptămâna după evenimentul de sus.

Când peste tabăra de corturi se pornește o furtună nou-nouță, zero kilometri, climă automată, full options: fulgere, trăznete, vânt și ploaie.

Nu-i de mirare că ăia din tabăra care apucaseră și trânta de săptămâna anterioară căutau din priviri și din răsputeri un paratraznet, o gaură de șarpe, chestii de-astea de nu le bagi în seamă până-i senin pe cer…

Veteranii, va să zică, cu inimile-n dinți.

Neofiții…băi, te mai dai zmeu, dar când afară e nasol iar între afară și tine e doar o pânză, când colegul tău de cort bate înspre verzuliu și bulbuceste ochii mai dihai ca melcul…nu-ți vine nici ție bine, bade, te cam ia cu tremurici.

Două fete, speriate, Cătălina și Corina, pitite în cortul comun. Cătălina, zburătăcita de trăznetul buclucaș, prin urmare respectuoasă de mama focului la adresa cerului, ia comanda și, sub atenta ei oblăduire, zboară afară din cort tot ce-i de metal: linguri, oale, bricege, telefoane, ah, telefoanele, astea-s primele pe listă…

Când vraful de obiecte de dinafara cortului devine, în sfârșit, mai mare decât ce se mai găsea pe  dinăuntru, se declara și Cătălina mulțumită și aproape în siguranță.

Gata-gata fetele să se ascundă în sacii de dormit, să și-i tragă peste capete (pe principiul ce nu vezi nu te doare) și să tremure de spaimă la căldurică. Doar că, peste vuietul furtunii, se ridică un zbieret dinspre Cătălina:

-Da’ ce faci, fatăăăăăăăăă?!?

Astalaltă, Corina, cu inima cât un purice de la furtună și gata oprită din bătaie de la zbieretul vecinei, nu prea știe ce să răspundă. Nu-i vorbă, că nici nu poate. Dinspre Cătălina vin șuvoaie de urlete mai dihai decât șuvoaiele ruperii de nori de-afară:

-Da’ vrei să murim? Da’ n-auzi să dai afară tot ce-i de metal? Cu ce-am păcătuit, Doamne, să mă duc așa de tinerică? Corinaaaaaaa, da-i afarăăăăăăă! Da-i afarăăăăăăă, n-auzi?...

Oricât de greu ți-ar fi în viață până mai ești încă în viață respiratul e o obligație. N-ai cum. Și ca să respiri trebuie să inspiri. Și când inspiri nu expiri. Iar când nu expiri nu poți urla. D-aia, zic, prinde și Corina o milisecunda de liniște, cât să întrebe:

-Ce să dau afară? Ce să fac?

Pe la “ce să fac” era deja târziu, fereastra de timp alocat discursului său se încheiase de multicel, Cătălina pornise motoarele din nou:

-Aruncă blugii ăia afară! Imediat! Acum! Ieri!

Blugii? Să-și arunce blugii în ploaie? Blugii care îi îmbrăcau picioarele?...

Va să zică, dacă te trăznește, s-o fi gândit Corina, și scapi cu viață, la vreo săptămâna dup-aia înnebunești. Ce-au blugii?!?

-Tu nu vezi că au nasture de metal?!? Da-i aaaaaaaafaaaarăăăăăăăă!

S-au dus și blugii în ploaie.

Sfântul Ilie trebuie că se cocoșase de râs.

Nu le-a trăznit.

Poate de-aia.

 

Înainte, nu la dreapta!

 

Motto: O vara întreagă m-a ținut pădurea

Cu pensula în mâna și cu securea...

Asociația Montană Carpați, prin programul „Voluntar în Carpați”, prezintă: Ce-am mai făcut verile astea. 1001 de poteci.

Episodul Prejba, în Munții Lotrului.

Ne cheamă Prejba, în deschiderea re-marcarilor din anul 2014. Am fost și anul trecut prin zonă dar traseul cu cruce roșie, de la fosta cabană Valea Sadului la fosta cabană Prejba, nu contenește să ne dea bătăi de cap. Așa se întâmplă ori de câte ori ai pe cap două foste deodată.

Cu un an înainte, în primăvară, pregătindu-l de remarcare, fac traseul asta, singur, să văd de ce anume suferă. De marcaje suferă, clar.

Poteca pleacă de la Prejba, urcă o față de munte, pe care sunt plantați trei stâlpi de marcaj. Plec și eu de la Prejba. Plec cu stângul. Doi stâlpi nu îmi ies la socoteală. Cu atât mai puțin poteca. Mă aflu pierdut într-o mare de ceață și ploaie și naufragiez, după vreo oră, în pragul unei stâni. Zice baciul că, dac-o mai țin pe direcția asta, ajung la Obârșia Lotrului. Peste două zile. Bag în marșarier.

Bag la cap și o mulțime de indicații primite de la stăpânul stânii: mergi până la Piatra Vacii și faci la stânga pe plai (eu-s mândru, n-am întrebat ce-i aia Piatra Vacii și cum arată, am zis că recunosc eu o vacă împietrită și fără alte informații, da’ n-am aflat nimic corespunzător în teren, nici o piatră n-avea coarne, am luat-o și eu la stânga la un bolovan mai promițător…), intri într-o poiană unde e crucea lu’ ăla traznitu’ și alte indicații de acelasi soi menite să mă scoată din pârdalnica ceață pe drumul cel bun.

Găsesc Piatra Vacii și plaiul care coboară spre stâna din Prejba. Găsesc marcaj. Găsesc o poiana în care încape Sibiul. Cred. Că, de văzut, nu văd decât până la busolă. Care busolă, la fiecare ocheadă pe care i-o arunc, îmi arată că merg spre alt punct cardinal. Mă învârt în poiana fără repere și margini până se termină ciocolata. Și ploaia se termină. Poiana parcă nu se termină niciunde. Revin, mereu, la ultimul reper cunoscut, crucea traznitului. Habar n-am cum fac dar o găsesc de fiecare dată când mă hotărăsc să mă întorc la ea. Ieșirea din poiana, însă, n-o găsesc și pace! Mă rog, așa pace dușmanii mei să aibă, că mie mi-a crescut tensiunea de nervi.

Găsesc, în sfârșit, stâna din Prejba. Mă găsesc și câinii pe mine. Bătaie. Un', doi, trei. În colțul roșu unul, eu. Arbitri doi ciobani. În colțul albastru trei dulăi. Se termină la egalitate. Nu m-au mușcat. Nu i-am mușcat. Nici pe ciobani.

În vara anului 2013 aveam să ghidez echipa de marcaj pe poteca asta. Într-un punct de cotitură le indic, în scris, greșeala mea, că altfel aș fi negat până astăzi, să meargă înainte, nu la dreapta. Nu le spun că vorbeam despre cealaltă dreapta. Echipa se întoarce la bază pe la unu noaptea căutăndu-l pe nefericitul care i-a trimis prin hățișuri spre niciunde. Cu macetă, topor și rangă. Băieți buni, altfel.

În iarna următoare mi se pierde o bună prietenă pe traseul proaspăt marcat și descris cu lux de amănunte, unde stânga e stânga și dreapta e la locul ei. Prietena ajunge totuși, înainte să se desprimăvareze, la cabană. Ajung și la urechile mele câteva felicitări. Tradiționale, de iarnă. Se pomenește ceva despre macetă, topor, rangă... Închid telefonul că nu prea are semnal.

Pare că ceva nu e în regulă așa că hotărâm să revenim și în 2014.

Tăiem o pădure de uscături și facem stâlpi de marcaj ad-hoc. Muiem pensulele în vopsea și îndesim marcajele pe potecă. Gata, să nu mai aud de traseul ăsta, cine se mai pierde o face pe răspunderea lui!

Puiu, Liviu si Cimentul

 

Ne pune necuratul să ne încurcăm cu Puiu într-un proiect de refacere a potecilor montane.

Băiat bun, Puiu ăsta, trecut, de fapt, de stadiul de băiat cam de-odată cu mulți din bunicii voștri. Are în spate o vârstă respectabilă dar el nu știe asta. Când merge pe poteci de munte o face atât de repede că nici anii nu-l mai ajung din urmă. Nu mai zic de coechipieri…Boscorodeli la adresa lui, că astea circulă cu viteza sunetului, ei, boscorodelile că iarăși scoate sufletul din oameni, astea îl mai prind când e atmosfera curată și cerul senin. Dacă e ceață nici ele nu țin pasul.

Pleacă el într-o zi, cu câțiva voluntari de sacrificiu (da’ ei nu știau că-s carne de tun, că nu le-am spus…) să ducă niște stâlpi de marcaj, cu ciment și nisip și apă pentru betonul aferent fundațiilor, din Plaiul Foii tocmai în creasta Munților Făgăraș. În șaua Lerescu și pe vârful omonim.

Ajunge Puiu în vârf și se pune pe așteptat. Că trupa mai avea de urcat.

Când ajung toți cu poverile în vârf Puiu mi-i ia repede și-i zorește înapoi, pe drumul pe care tocmai veniseră. Pasămite la locul de plecare îi așteptau alte materiale de urcat spre alte culmi cu efortul spinărilor și al picioarelor.

-Hai, zice Puiu, că ne-așteaptă Florin jos!

Și, bâldâbâc, se rostogolește la vale.

Ajuns la destinație îmi zice, cu satisfacție și sudoare pe față:

-12 minute!

Fac ochii mari că nu reușesc să încadrez nicăieri informația asta proaspătă.

-12 minute, repetă el încântat. Recordul meu era de 14.

Să știi că Puiu vorbește de timpul care i-a fost necesar ca să coboare din creastă până la mine, mă gândesc eu. Pe urmă alung gândul. Bucata aia de drum îți ia mai bine de o juma’ de oră, doar n-o fi venit în cădere liberă?!?

Așteptând o jumătate de ora să mai apară careva din susul muntelui îmi devine clar că Puiu a inventat un sistem de coborâre cu randament maxim. Ori vine printr-o gaură de vierme, ori are telecabină de buzunar și o folosește când nu suntem atenți ori Dumnezeu știe ce mijloc de deplasare ultratehnologizat are la dispoziție. De-ăla de te freci pe piept și zici: Engage!”, ca-n Star Trek și gata, ai ajuns la destinație.

Vin și amărâțîi aia de voluntari, într-un târziu.

În mare mărinimia sa Puiu îi lasă să mănânce ce au prin traiste. Pe ăia care pot să mănânce. Că cei mai mulți au treaba să șoptească plângăcios că li-i sete. Mâncarea poa’ să aștepte. Greșesc ei crezând asta, că Puiu n-o să le dea răgaz nici în restul zilei, dar oamenii încă au speranțele nesfărâmate complet.

Se-așează și Liviu lângă mine.

Nici el nu mănâncă.

Fumează și-mi povestește cum îi hingherește Puiu.

-Să vezi, zice, abia am ajuns cu povara pe vârf, duceam în rucsac un sac cu ciment, greu al dracului și nu m-a lăsat Puiu să mă așez, auzi tu! Hai, ne zice, hai la vale că e târziu!

Și-odată îl văd pe Liviu că se face palid și devine palpabilă groaza din ochii săi. Pe care îi rostogolește înnebunit căutându-și rucsacul din priviri și mormăind:

-Băăăăăăăi!...Oare am apucat să scot cimentul din rucsac?!?

Cu englejii prin Fagaras

Mă urc, de cu noapte, în autocarul București-Pitești. Plec spre Munții Făgărașului. În următoarele zile voi fi ghid montan pentru un bun prieten, Bobo și pentru doi-trei dintre colegii lui de muncă, britişi din Insulă, cum care insulă, o Insulă are Europa și-un singur Imperiu în care soarele n-apunea niciodată! Zic doi-trei pentru c-au fost trei în planul de acasă de la ei. Unu’, însă, cel mai sportiv dintre dânșii, s-a pricopsit c-o fractură de stres da’, dacă tot avea biletul de avion luat... Drept urmare aș zice că sunt doi-trei. Doi jumate plus două cârje dacă vreți altă exprimare. Cu oamenii ăștia, plus cârjele aferente, o să mă-ntalnesc la Bâlea.

            Treaba merge unsă până la Curtea de Argeș. Transbordare în Pitești, alt autobuz, perfect!

            La începutul Transfăgărășanului, însă, avântul meu suferă lovitură după lovitură. Cu fiecare mașină care zboară pe șosea și nu mă bagă în seamă. Băi, e drept că am un rucsac uriaș cu mine, da’ tot nu îmi vine să cred că-s așa de înspăimântător încât, ore-n șir, nu oprește nici o mașină la ia-mă, nene, să mă încarce și pe mine spre creasta Carpaților.

            Stau în poartă la Dr Oetker și mă uit, luuuung, după fiecare vehicul motorizat care trece înspre Vidraru. După ani de așteptare, c-așa mi s-au părut ceasurile, ani, trece, pârâind, un GAZ. Da, dom’le, stramoşu’ IMS-ului. Stră-stră-stră-străbunicul lui ARO. Cred că umblă prin țara asta încă de pe vremea lui „davai ceas, davai palton!”  Îl privesc așa, de amuzament, cât mă mai pot amuza dup-atâta așteptare. Vopsit kaki, cu prelata regulamentară în partea din spate. Tot în partea din spate are și stopuri de frână. N-aș fi băgat asta de seama dar, ce să vezi, după ce vechitura cu motor mă depășește mi se pare că stopurile se aprind. Prelung. Măi să fie! Te pomeneșți că șoferul ăstuia o fi vrând să mă ia la bord!

            Nu-s întotdeauna mofturos de felul meu dar, Doamne, un vehicul care să pară că poate străbate Transfăgărășanul fără să trebuiască să-l împing eu n-ai găsit să-mi scoți în cale? Eu îl văd că dă să oprească dar, dacă ne urcăm într-însul și eu și rucsacul, mai pornește?!?

            Până la urmă gândul că-s în poartă la Dr Oetker și cine știe ce drac de nor chimic mai scapă de prin laboratoarele din curtea de după poartă, gândul ăsta, zic, mă face să-mi asum mai degrabă riscul de a călători cu GAZ-ul.

            Mă urc, pornim, dar nici în mașină nu-i prea bine din punct de vedere al poluării chimice. Trăznește a benzină, și arsă și nearsă, de-ți mută nasul. Țînând cont că rezervorul acestei mașini se golește cam cu 30 de litri la suta de kilometri parcurși mi se pare chiar natural să adie a ceva gaze petroliere prin habitaclu. Și probabil și prin satele pe care le străbatem. Parcă și pietonii pe care-i întâlnim sunt cam palizi la față și merg mai clătinat... Bine, și prunii is mulți prin zonă...

            Trecem de etajul prunilor, ne luăm avânt și escaladam serpentinele până la barajul Vidraru, ne mai hâțânăm oleacă și iată-ne la coada lacului. Aici destinele noastre se despart. GAZ-ul se duce către Cumpăna eu și rucasacul ne punem pe așteptat altă ocazie.

            Aprind o țigare și mi se-ntâmplă: n-apuc să trag două fumuri și hop!, mă-ncarcă patronul de la Capra și mă duce, elegant, până-n curtea cabanei! Așa pățeam și-n studenție, când așteptam autobuzul, prin București: după o juma’ de oră de așteptare în stația ITB, când părea că transportul în comun în Capitală tocmai s-a desființat, cum îmi venea să trag o țigare, cum apărea-n zare mijlocul de transport. Nici n-apucam să sting bine chibritul! Zici că mă pândea. Și azi îmi mai imaginez cum staționa autobuzul ăla după primul colț și șoferul se dădea de ceasul morțîi: băi, da’ nu mai scoate ăsta odată pachetul de tutun? Vere, am și eu un grafic de respectat, mai stau mult după el?!?

            Mă uit la ceas, britişii mei îs în aer. La propriu, adică abia acum sunt în avionul ce-i aduce în România. Întâlnirea noastră e programată mâine dimineață, la cabana Bâlea. Azi n-am nici o grabă așa că plec spre Bâlea pe poteca de la cabana Capra, spre căldarea Fundu Caprei, refugiul Fereastra Zmeilor, lacul Capra. La noapte o să dorm la refugiu.

            Cu opriri dese în care verific și răs-verific dacă nu mi-a băgat cineva bolovani în rucsac, că prea-i greu și eu am mai pățit de-astea, cu alte opriri în care mă bat cu câinii de la oi sau fac poze la marmote, drumul până-n Fereastra Zmeilor pare mai lung decât îl știam. Al naibii refugiu nu se mai arată odată și eu tot urc și tot urc. Încep să-l caut cu privirea în vale, te pomenești că, luat de avânt, l-am depășit fără să bag de seamă...

            Gata, iacătă acoperișul alb al refugiului! Am ajuns! Nu-i nimeni prin preajmă, doar fluierături de marmote mai desconspiră câte un suflet viu. Adevărul e că vremea, însorită azi, fusese grozav de proastă în ultimele zile și nici nu m-așteptam la prea mulți turiști prin zonă.

            Profit de singurătate și trag o raită până în creastă, mă duc până la doi pași de „La trei pași de moarte”, dau o fugă și la izvor, mă mai sucesc, mă mai învârtesc, doar-doar s-o face seară să mă bag în scutece. Ceea ce nu-i așa de simplu. Că mă-ntorc la refugiu și-aici, în refugiul gol-goluț, dau peste dilema aia chinuitoare a abundenței: în care pat să-mi pun sacul de dormit și trupuşorul? Care ați trecut prin așa ceva știți cu siguranță că nu există nici o șansă să alegi cel mai bun pat! Întotdeauna, dar întotdeauna, patul în care nu ești e mai bun decât cel în care te-ai hotărât să dormi. Dar nu dormi, că te râcâie ciuda că e un pat mai bun, e liber și tu, ca prostul, te-ai aruncat, neinspirat complet, pe ăsta în care ești. Și-o saltea de spini ar fi fost mai bună, da’ nu, tu, fraiere, n-ai putut să-ți dai seama! Mai că plâng de nervi când mă ia somnul, în sfârșit...

            Nici nu mi s-au zbicit bine lacrimile că se deschide ușa refugiului. Intră un tip care este mai în vârstă ca mine, care pare mai obosit ca mine și care sigur are un rucsac mai mare ca mine. Și care vorbește englezește exact cât mine. Adică un strop. Că română nu știe, omul e polonez, din Cracovia și vine...de la Bratislava. Adică de-acolo vine pe jos. Pe creasta Carpaților. Și se duce până coleşica, la Orșova. Îl cheamă...îl cheamă Miroslav și încă cumva. Cumva ăsta e greu de citit, de pronunțat și de ținut minte. O înșiruire de consoane pe care n-ai crede că există cineva s-o poată pronunța. Mrjwliakiewski. Sau pe-acolo. E ilustrarea exactă a poveștii cu polonezul la oftalmolog, pus în fața acelui tabel cu șiruri de litere aruncate aleator. Și care, când îl întreabă oftalmologul dacă poate să citească vreun rând de-acolo, aruncă o uitătură și zice: sigur că pot! Ba, chiar, pe unii din tipii ăștia scriși în tabel îi și cunosc! O să-i zic Miro de-aci înainte.

            Îl las pe Miro dormind, pe la cinci dimineața, și îmi mut calabalâcul la Bâlea. Unde îmi aflu clienții pregătiți de drum. Parțial, desigur. Jan și cârjele lui nu ne vor însoți. Dar John și Peter și cu Bobo freamătă și-s gata de expediție. Azi mergem până pe Negoiu și ne întoarcem, mâine pe Moldoveanu. Și, tot așa, zicem că ne și întoarcem.

            Ieșim din gigantica căldare a Bâlei și, cum dăm în drumul de creastă, cum dăm și de Miro. Gârbovit sub rucsacul său uriaș a venit pe deasupra Bâlei și acum pășește încetișor spre ținta finală, capătul românesc al Carpaților. O vreme mergem împreună. Pe urmă ne luăm la revedere, știi, Miro, noi suntem mai ușurei, că n-avem decât mărunțișuri necesare într-o singură zi în rucsăcelele noastre, haide pa, ne-om revedea când ne întoarcem de pe Negoiu!

            De-aici încolo lucruruile au mers că-n bancul cu Mercedesul și Trabantul. Zice că un Mercedes, circulând cu 100 pe oră, e depășit de un Trabant. Șoferul Mercedesului se simte umilit de acest fapt și accelerează și-l depășește pe ăla cu Trabantul. Nu trece mult și pfiuuuu!, Trabantul zboară pe lângă el și-i trece dinainte. Și tot așa, gonind din ce în ce mai repede, trec în frunte când unul când celălalt până când, uluit, în cursul unei noi depășiri, șoferul Mercedesului deschide geamul și zbiară la trabantist: mai, nene, cum naiba faci de mergi așa de iute cu troşcoleta aia a ta? Iar ăla, disperat, răspunde: oprește, omule, te implor, oprește că mi-ai agățat breteaua de la pantaloni când ai închis portbagajul înainte de a pleca de pe loc!

            Așa se ține și Miro de noi, într-o mișcare de yo-yo, orice facem nu putem scăpa de el. Cum ne oprim să ne tragem sufletul cum apare, tacticos, ne salută și trece înainte. De stăm la o poză, hop!, intră și Miro în cadru... Ajungem la Călțun, ne oprim să ne mâncăm sandvişurile din rucsăcei, cine altcineva decât Miro să ne ureze poftă bună? Una peste alta în fotografia de pe vârful Negoiu a fost reprezentată și națiunea polonă.

            Ne întoarcem. Ritmul de mers n-a fost chiar cel mai bun, am îndoieli că mâine vom fi în stare, cu această viteză medie de croazieră, să atingem Moldoveanu. Hai, să-l atingem e posibil, să ne și întoarcem nu. Și englejii mei n-au altă zi la dispoziție. Așa că mă tot gândesc cum să le spun că planul din Britania nu se potrivește cu cel din Făgăraș. De fapt Peter și John merg bine, sprinten. La deal. La vale... parcă au frâna de mâna trasă, cum eu merg mai tot timpul în spatele lor mai că-mi vine să-i îmbrâncesc când văd cum se câcâie.  Mă lămuresc la cabană, la cina târzie, când îl regăsim pe Jan și cârjele sale și ne-apucăm să-i povestim întâmplările zilei.

            Declicul minții mele se produce când Peter îi povestește lui Jan cum am rătăcit noi poteca, la întoarcere. Într-adevăr, furați de peisaj, ne abătuseram de la poteca marcată, care începea să urce puțin, și am ținut-o, pe curba de nivel, pe una din miile de poteci alternative croite de animale. M-am prins, cam după o sută de metri că am apucat-o aiurea, am zărit cărarea marcată deasupra mea și mi-a fost lene să mă întorc. Așa că ne-am cățărat, toți, cei șase-șapte metri care ne despărțeau de poteca regulamentară.  Cu cuvintele lui Peter către Jan istoria asta suna cam așa: și ne-am rătăcit și a trebuit să urcăm spre poteca bună. Și am luat-o drept în sus, către cer... Și sub noi era moartea...

            Lămurit de-acum de ce englezilor li se încingeau frânele la coborâre, de frica înălțimilor, nu de altceva, adăugând în socoteală și distanța semnificativ mai mare până la Moldoveanu, plus oboseala acumulată în această primă zi, le comunic partenerilor mei de drumeție că, pentru a vedea și cel mai înalt vârf din Carpații noștri, ceea ce nu se va întâmpla a doua zi, le mai trebuie un sejur în România. Ca să nu-i las chiar cu mâna goală le promit un drum până la un alt vârf de peste 2500 de metri altitudine, desigur, Vanatarea lui Buteanu. Mi s-a părut, după reacția lor, că urma să fie o noapte mult mai liniștită și vise mai plăcute pentru cei doi britanici.

            Nu pot să nu menționez că și eu am avut o noapte absolut specială. A fost prima dată, după vreo 30 de ani de la prima mea vizită la Bâlea, când am dormit într-unul din paturile cabanei! Până atunci n-avusesem parte decât de somn pe holuri, pe masă, sub masă, pe scaune și-n pod. Asta din pod era chiar culmea extravaganței în materie de dormit la Bâlea. Căpătam o saltea, numai a mea! Doar că, din pod, rareori te trezeai nevătămat. Acoperișul era atât de aproape de salteaua aia încât orice ridicare se încheia cu un bufnet și un cucui.

            Lejer, fără vreo presiune, plecăm a doua zi spre Buteanu. În Șaua Capra, unde mi se părea, probabil, că viață e tristă fără nici o presiune sau naiba știe din ce alt motiv, nu-mi pot ține gura și m-apuc să le explic englezilor că, un pic înainte de vârf, avem de trecut o mică spintecătura. Cine a ajuns pe-acolo știe despre ce vorbesc: e o joacă să cațeri cei câțiva metri în spatele cărora se ascunde vârful dar e drept și că, dacă te-ai gândi să cazi de-acolo, apoi ai avea o bucăţică frumușica de drum în care ți-ar fi destul de greu să te oprești.

            Drept urmare excursia noastră acolo se oprește, la spintecătură, după următorul dialog:

-Hm, și unde zici că e vârful ăla?

-Foarte aproape, imediat după ce urcăm bucățica asta.

-Perfect! Facem poză aici și zicem c-am fost!

            Vezi, băăăi, de-aia imperiul britanic s-a întins pe 25% din suprafața globului! Băieții ăștia au știut mereu cum să iasă din situații dificile...

Chitara

            Puține lucruri aduse din civilizația urbană în călătoriile montane îs mai de folos ca o chitară.

            Da, da, știu, cântatul seara în cabane deranjează turiștii obosiți de drumeții! Bine, în anii din urmă s-a mai rezolvat asta, încep tot mai mult să lipsească din peisaj cabanele de altitudine și urmarea fericită e că nici drumeți obosiți nu mai sunt așa de mulți.

            Revenind la filozofia cântatului (la chitară) numa’ cine nu s-a angrenat vreodată în murmurat, cântat, zbierat versuri acompaniat de vesel zdrăngănit de coarde nu știe cât de bine face la psihic. Și, mare mirare, uneori chiar la mușchii picioarelor! Da’ nu despre asta e vorba necesarmente în povestea noastră.

            Povestea e despre o întâlnire a unui grup de montaniarzi la o cabană. Ne întâlnim, ne pupăm(că era înainte de vremea virusului...), ne punem pe la mese, povestim, râdem, glumim, nu părăsim incinta...și, inevitabil, ajungem și la cântat.

            Mă ia Marius pe după umeri și, lângă un pahar de vin de Focșani, mai trăim o dată clipe care ne-au jalonat prietenia de vreo zece ani încoace. Râdem cu lacrimi, zicem ceva care nouă ne sună bine, a muzică, ăilalți se prăpădesc de râs sau de nervi, după facultăți...

            Noi chitară n-avem, că, luați cu ale vieții, ne-am oprit cu muzica aproximativ pe la cântecele grădiniței. Dar, sfinte Dumnezeule, deși e deja seară, avem un chitarist frenetic încă de pe la prânz. Nu face parte din grupul nostru dar știe cam aceleași cântece ca și noi. Și le zice, repetat, de când soarele se afla încă în crucea zilei.

            Acuma două fapte-s de remarcat la chitaristul nostru. Unu la mâna, că știe cântece e totuși o exagerare. Mai degrabă știe un cântec. Că la el toate sună absolut la fel. Și nici felul ăla nu-i prea melodios, e un fel de tânguire care-ți zburlește părul pe mâini și pe picioare (și pe cap, dacă îl mai ai...părul de pe cap, nu capul!). Și îți face sete, ca să mai uiți de greutățile traiului...

            Doi la mâna, în ceea ce-l privește pe chitarist, sigur se aplică observația mea că jeluirile lui produc sete. Omul, împreună cu un tovarăș, necunoscut nouă și acesta, bea bere într-una, de când a început să cânte. Tovarășul așijderea. Quod erat demonstrandum.

            Una peste alta seara trece, vinul se termină, chitaristul, neîntrerupt de nimic, e la a patruzecea reluare a repertoriului propriu (și cam la a tot atâta sticlă de bere...), ne ridicăm de pe la mese și plecăm să facem nani.

            Se ridică și chitaristul, împreună cu prietenul său, și ies afară din clădire. Cu coada ochiului surprind momentul când berea, bălăngănindu-i-se în stomac, îi frânge echilibrul și orice altă urmă de rezistență și îl trântește în față ușii. Unde rămâne ca fulgerat.

            Remus sare să-l ajute să se ridice. Dă să-l salte da’ se oprește la sfatul tovarășului acestuia:

-Laaaaasă-l, ba, că n-are nimic!...

            După care, îngrijorat până peste poate:

-Băi, da’ chitara... Chitara, a pățit ceva?!?

Interviu cu mine insumi. Voluntar in Carpati.

1. Am înțeles că ați lansat programul „Voluntar în Carpați” în anul 2013, iar Asociația Montană Carpați a fost înființată în 2008.

1.1 Dumneavoastră ce funcție aveți în Asociație?

În afară de poziția întâmplătoare de coordonator de voluntari nu ocup, în mod oficial, vreo altă funcție. Deși îmi place să cred că experiența și implicarea îmi permit să fiu o voce “cu oarecare greutate” între cele care se aud atunci când se discuta proiecte. Și când se sforăie în corturi, dar asta e altă poveste.

1.2 Înțeleg că Asociația se ocupa de refacerea marcajelor și înainte de lansarea programului. De ce ați considerat necesar să lansați programul „Voluntar în Carpați”?

În ultimii ani acțiunile de remarcare au sporit că număr și amplitudine. Inițial acestea au putut fi susținute doar cu entuziasmul și sprijinul financiar al membrilor Asociației sau al simpatizanților acesteia. Atunci când obiectivele au devenit mai generoase (sau mai generale) am simțit nevoia să le putem prezenta într-un cadru unic în așa fel încât să putem accede la un sprijin mai consistent, fie că vorbim de finanțări, fie că vorbim de apelul la voluntari.

Am considerat că, pentru un potențial sponsor, de exemplu, este mai tentant să poată fi prezentat ca susținător al unui proiect mai amplu, cu etape duplicabile în timp și spațiu.  La fel, voluntarii devin, astfel, parte a unei unice acțiuni, se pot raporta la rezultatele întregii noastre activități astfel încât nicio participare nu mai poate fi privită ca mai importantă sau mai puțin importantă decât altă participare. Toată lumea contribuie la edificarea întregului.

Nu în ultimul rând am considerat că e bine că fiecare dintre genurile de activități pe care le desfășurăm să devină un “brand”, să se poată identifica cu ușurință în rândul publicului. Simultan, drept urmare, am lansat programe ca “Prin munți cu AMC!” (programul de ieșiri pe cărările muntelui înconjurați de prietenii noștri), sau “Inițiere la înălțime” (program destinat atelierelor de inițiere în activități sportive montane: cățărare, schi, schi de tură etc)

1.3 De ce este nevoie de refacerea infrastructurii (refugii, adăposturi, cabane etc) și a marcajelor de pe traseele din Carpații românești?

În primul rând din motive de securitate a celor care circulă prin munți. Pentru că, priceput sau mai puțin priceput în ale turismului montan, aproape fiecare călător a avut nevoie, la un moment dat, de un punct de sprijin ca să se poată orienta, odihni, reface atunci când a călcat pe cărările muntelui. Pentru că lipsa acestui punct de sprijin duce, în foarte multe cazuri, la evenimente cu urmări grave.

În al doilea rând, o infrastructură adecvată, îngrijită și corectă, sporește încrederea de a începe sau a continua acest gen de activitate în rândul celor care încă nu au devenit dependenți de turismul cu rucsacul în spate. Această înseamnă, în ultimă instanță, mai mulți oameni care fac mișcare, care se aliniază la norme de comportament ce impun respectul naturii și atenția și grija către cei din jur.

2. Înțeleg că vă doriți să refaceți tot traseul de creastă al Carpaților româneşti, din Maramureş până în Mehedinți.

2.1 Nu includeți și Carpații Occidentali în proiect? De ce?

Spre deosebire de lanțul Orientali-Meridionali, care prezintă o creastă bine definită pe aproape tot parcursul, Apusenii sunt mai greu de încadrat în ideea inițială, aceea de a marca un traseu care să parcurgă continuu majoritatea masivelor muntoase din România. Din acest motiv ei n-au făcut parte din viziunea pe care o denumisem “Bandă roșie”. Însă programul “Voluntar în Carpați” excede cadrul acestei viziuni. Chiar dacă noi continuăm să ne subordonăm dorinței de a ajunge, în final, la un traseu refăcut pe toată linia de creastă a Carpaților nu refuzăm să executăm și lucrări în orice altă zona care necesită intervenția noastră. Apusenii vor deveni și ei o țintă importantă pe măsură ce grupul de membri AMC din zona Clujului (a Ardealului, în general) va deveni mai puternic.

3. Sunteți ajutăți și de salvamontiști în acțiunile dumneavoastră?
3.1 Cine vă mai sprijină?

Serviciile Salvamont sunt unul din principalii piloni de sprijin. În mai multe modalități. Am fost sprijiniți financiar de către Salvamont prin decontarea (măcar parțială) a cheltuielilor voluntarilor implicați în acțiuni. Am primit, în cele mai multe cazuri, cea mai mare parte a materialelor necesare, sprijin logistic (unelte mai speciale, mijloace de transport, cazare). Ne-au fost puse la dispoziție informațiile necesare orientării, proiectele de refacere (acolo unde au existat). Am beneficiat de cazare în bazele Salvamont sau de cursuri special organizate pentru voluntarii participanți ( cursuri de prim-ajutor pe munte, de exemplu). Nu în ultimul rând membrii Salvamont chiar au participat activ la execuția propriu-zisă, alături de membrii Asociației și voluntari.

Putem adăuga, la entități care ne sprijină, Consiliile județene (de care aparțin, de regulă, Serviciile Salvamont). Principalele Consilii care au sprijinit aceste activități (de la conferințe de presă până la finanțare) sunt cele din județele Vrancea și Sibiu. (acolo unde, de altfel, am avut și cele mai consistente acțiuni)

Aproape de fiecare dată am avut sprijin de la cabanele turistice aflate pe traseele pe care le-am refăcut. De la cazare și masă pentru voluntari până la sprijin fizic din partea personalului lucrător la aceste cabane. Două din cele mai importante cabane cu care am colaborat pe aceste baze sunt Suru și Negoiu, în Munții Făgăraș  precum și Malaiesti în Bucegi.

Evident sunt foarte importanți voluntarii prezenți la acțiuni. De neînlocuit.

Am primit sprijin și de la alte organizații de profil: Argesiss Pitești, Mecanturist Galați sau Hai pe munte Iași sunt cele cu care am colaborat cel mai mult.

Să nu uităm de cei care ne sprijină strict financiar. Am primit fonduri (e drept, din care se bugeteaza și celelalte activități pe care le face Asociația) din donații, de la persoane private, sponsorizări de la întreprinderi, redirecționări ale sumelor de până la 2% din impozitul pe venit al persoanelor fizice.

4. Din ce am citit, am înțeles că munca dumneavoastră constă în revopsirea marcajelor, îndepărtarea obstacolelor de pe poteci, repararea sau ridicarea de momâi, montarea de stâlpi indicatori şi de balizaj, de panouri informative.

4.1 În ce altceva mai constau acțiunile de refacere a marcajelor de pe trasee?

Fără să am pretenția că voi enumera exhaustiv operațiunile pe care le executăm pe trasee o să încerc să redau cât mai multe dintre acestea:

Cărat. De regulă cu spinarea. Această operațiune este inevitabil prezentă, indiferent ce altceva mai presupune acțiunea respectivă;

Identificarea traseului în teren. De regulă se face într-o expediție anterioară etapei propriu-zise de remarcare.

Refăcut marcajele cu vopsea pe suporturile existente. După ce se stabilește locul viitorului semn de marcaj se curăță cu peria de sârmă suprafață de vopsit. La prima trecere se vopsește fondul alb al semnului urmând ca, într-o nouă trecere, după ce prima vopsea s-a uscat, să se deseneze și semnul propriu-zis al marcajului, cu culoarea potrivită.

Indepărtarea obstacolelor. Cu mâna, securea, fierăstrăul sau drujba se rup, taie și îndepărtează de pe potecă și din imediata apropiere a semnelor de marcaj vegetația tânăra care obturează trecerea sau vederea semnelor sau doborâturile din poteci.

Montarea de stâlpi indicatori. În locurile în care nu există suporturi naturale pe care să se poată aplică semnele de marcaj sau acolo unde ele trebuie să fie vizibile de la distanțe mai mari (de regulă pe creste) sau la intersecții de trasee se montează stâlpi metalici. Uneori măcar de lemn. Operațiunea presupune săparea unor gropi și turnarea unor fundații din beton în care să se încastreze stâlpii. În cel mai rău caz fundația e substituită de fixarea stâlpilor prin împănarea cu pietre.

Ridicarea de momâi. În lipsa stâlpilor necesari ei sunt înlocuiți cu grămezi de pietre a căror înșiruire în teren poate ajuta la ghidarea turiștilor. Grămezi în care ideal este să fie fixată o lespede suficient de mare ca să poarte pe ea semnul de marcaj corespunzător.

Conturarea potecii. Acolo unde poteca traversează porțiuni înclinate, face cotituri bruște, ori nu se mai cunoaște poate fi necesară săparea astfel încât să permită turiștilor să o recunoască și să o parcurgă cu riscuri de alunecare cât mai reduse.

Consolidarea potecii. În zonele unde trecerea turiștilor sau scurgerea apelor poate duce la surparea potecii consolidăm zona expusă cu trunchiuri de lemn care să susțină malul acesteia.

Refacerea/construirea podeţelor peste cursurile de apă.

Refacerea (curățarea, decolmatarea) izvoarelor din traseu

Repararea de refugii turistice. Repararea presupune asigurarea etanșeității adăpostului, refacerea mobilierului din interior.

Refacerea/restaurarea altor genuri de construcții de pe trasee (ziduri de sprijin, izvoare/fântâni, monumente)

4.2 Ce sunt stâlpii de balizaj?

Stâlpii așezați pe traseu pentru a-l face vizibil și care poartă pe ei doar o paleta cu semnul de marcaj, nu și săgeți indicatoare ale direcţiiilor ori panouri informative.

4.3 Cum ați cărat atât de multe materiale până la altitudini mari (stâlpi metalici etc)? Cum v-ați descurcat? Am văzut pe FB niște poze cu un tractor cu o remorcă, dar la altitudini mari cum reușiți (vorbeați de saci de ciment cărați în spate)?

Mijlocul de transport cel mai utilizat este spinarea (și/sau brațele) voluntarilor. Încercăm, atât cât pot pătrunde mijloace mecanizate de transport, să le folosim ( camioane, tractoare, TAF-uri, ATV-uri, SUV-uri și alte acronime). Am transportat și cu căruța sau pe măgari. Dar toate se opresc la un moment dat și de-acolo...voluntarii.

5. Înțeleg că voluntarii își plătesc singuri transportul și mâncarea. Cum faceți rost de materialele necesare (vopsea, stâlpi, tablă pentru indicatoare, pensule etc)?

Din păcate, în multe cazuri voluntarii își plătesc singuri cheltuielile. Deși am reușit, uneori, să asigurăm o diurnă care era destinată să acopere, măcar parțial, cheltuielile lor cu mâncarea și transportul. Și, în majoritatea cazurilor, am asigurat cheltuielile ocazionate de cazarea sub alte acoperișuri decât cortul sau cerul liber.

5.1 Materialele sunt cumpărate din donațiile voluntarilor / din banii asociației?

Materialele sunt cumpărate din banii asociației. Voluntarii au, uneori, și calitatea simultană de donatori dar pentru Asociație în general și nu strict pentru proiectul la care participa. Atunci când ajungem în faza de a chema voluntari la o lucrare, de regulă, avem deja bugetul asigurat pentru materialele necesare.

Am avut cazuri în care donațiile/sponsorizările prietenilor noștri au fost direct materiale/unelte/alimente destinate acestui gen de operațiuni.

5.2 Sau sunt oferite de Salvamont (într-o postare spuneați că Salvamont Sibiu a oferit vopsea, săgeți, indicatoare și stâlpi)? 

De multe ori colaborarea bună cu serviciile Salvamont a dus la situația în care materialele necesare au fost asigurate de către acestea.

5.3 Cât costă o astfel de refacere de marcaje? (m-ar interesa o estimare, de exemplu atâția kilometri marcați costă cam atât; mă refer la costurile materialelor).

Este destul de greu de răspuns cu un număr la această întrebare, chiar dacă vorbim strict numai de materialele necesare pentru că traseele sunt foarte diferite din punct de vedere al complexitățîi operațiunilor de executat. Traseele împădurite sunt mai ieftin de remarcat, suportul semnelor de marcaj există și nu e nevoie de foarte multe în afară de vopsele. Dacă traseul este în golul alpin devine mai scump din pricina stâlpilor și materialelor pentru fundația lor.

Pentru o imagine, totuși, asupra costurilor unei acțiuni de remarcare o să folosesc unul din proiecte, remarcarea din zona Negoiu. A cuprins 7 trasee din jurul cabanei Negoiu, însumând aproximativ 35 de km de potecă și a necesitat prezența a 20 de voluntari pentru 10 zile. Costurile materialelor necesare proiectului ar fi fost cam 14.000 de lei. Costul întregului proiect, cu diurnă și cazare pentru voluntari ar fi fost în jurul a 25.000 de lei.



6. În mod obișnuit, odată la cât timp ar trebui refăcut un marcaj?

Referindu-ne strict la durata de viață a materialelor utilizate perioada de reparație capitală la un traseu o estimez undeva între 5 și 10 ani. Cel mai bine ar rezista stâlpii metalici, cel mai puțin marcajele cu vopsea sau construcțiile pe bază de lemn.

6.1  Care sunt factorii care contribuie la distrugerea marcajelor de-a lungul timpului?

Primul factor, în ordinea vitezei cu care contribuie la degradare, este cel uman. Agresiunea, în acest caz, se petrece mai ales asupra indicatoarelor (am avut cazuri în care nu au supraviețuit mai mult de 3 zile de la instalare!) , stâlpilor metalici (care par a fi o sursă de materiale de construcție în zone foarte lipsite de alte oferte) sau construcțiilor de lemn (balustrade, bănci, mese, paturi). Defrișările masive, drumurile deschise pentru exploatarea lemnului afectează potecile și semnele de marcaj instalate pe copaci.

Al doilea factor, chiar mai important, sunt condițiile meteo-climatice. Construcțiile unui traseu sunt supuse influenței fenomenelor naturale: ploi, îngheț-dezgheț, ger, vânt, avalanșe. Apar surpări ale potecilor, dărâmarea construcțiilor zidite, putrezirea construcțiilor lemnoase, indoirea sau desprinderea săgeților indicatoare sau a stâlpilor și ștergerea semmnelor vopsite.

7. Scriați pe grup că, pentru un traseu de aproximativ 4 ore, necesarul este de doi litri de vopsea. Cam câți litri de vopsea luați cu dumneavoastră (ca echipă mă refer) atunci când plecați la refacerea unui traseu?

În medie o persoană poate utiliza cam un litru de vopsea pe zi.

7.1 Cam câte kilograme de material cară un om din echipă atunci când se pleacă la o astfel de acțiune (ca medie sau ca maxim)?

Acțiunile pot fi organizate în cel puțin două feluri:

•          o tabăra de bază, în care se află toate materialele necesare și din care, în fiecare zi, echipele pleacă pe traseu doar cu materialele și uneltele necesare în ziua respectivă. În acest caz efortul este mai mare în zilele de început și sfârșit, atunci când se urcă/coboară materialele la/de la tabăra de  baza. Efortul mediu presupune o greutate “normală” pentru un rucsac, 10-20 de kg în zilele de cărat și poveri ceva mai mici în zilele de lucru. Deși, pe lângă materiale, în fiecare zi, mai trebuie cărate haine, mâncare, apă, alte mărunțișuri…

•          o acțiune liniară, în  care se intră pe traseu pe la un capăt și se iese pe  la celălalt. Este mult mai greu în acest caz pentru că, pe lângă bagajul personal, care poate deja să cântărească 12-18 kg trebuie mutate, simultan, de-a lungul traseului și toate materialele necesare. Cred că au fost situațîi în care am avut cel puțin 20 de kilograme în bagaje și situații extreme în care ne-am apropiat de 30 kg.



8. Vorbeați și despre alte lucruri necesare: „de la echipament individual de protecție a muncii...până la unelte mai sofisticate, drujbe, bormașini portabile...cam tot ce-ți trece prin cap într-un șantier de construcții: ciment, țeavă, cuie, șuruburi, tablă, scule de tăiat, înșurubat, ciocane, rangi...lista e nesfârșită, deja plecăm cu câte o basculantă de materiale și scule după noi”.

Puteți să explicați la ce vă foloseau aceste unelte și materiale (ce construcții / reparații făceați cu):

8.1  drujbe, bormașini? (ați făcut mese, puncte de popas, refugii)? Dacă da, unde?

Drujba este unealta principală pentru a croi drum prin(sau a înlătura) trunchiurile de arbori căzute în potecă în urmă prăbușirii copacilor (de bătrânețe, boli, furtuni, trăznet). De asemenea o folosim la îndepărtarea vegetației  de pe firul potecii sau a ramurilor care obturează vizibilitatea semnelor de marcaj.

Bormașina e folosită în multiple operațiuni unde sunt necesare găuri sau inşurubări: de la găuri în stâncă, pentru ancorarea lanțurilor de sprijin în zone expuse, a balustradelor, până la găuri în stâlpii de marcaj și în săgețile indicatoare, pentru a le putea asambla împreună. Evident că înșiruirea nu e exhaustivă.

8.2  saci de nisip și ciment, țevi, cuie, șuruburi etc (ați construit ceva)? Dacă da, unde?

Nisipul și cimentul (și adesea apa, care nu există totdeauna unde ai nevoie de ea) sunt ingredientele pentru  betonul pe care îl folosim la fundația stâlpilor și la alte lucrări de zidărie. Țevi, tablă,  cuie, șuruburi, piulițe, șaibe apar în orice construcție.

9. Când refaceți un traseu, îl refaceți total, îi puneți tot ce are nevoie? Spuneați pe FB că: „Turistul pleacă pe un traseu bine marcat pe copaci, convins că va fi ghidat bine, și se pierde în pajiștea alpină unde nu există suport pentru semne de marcaj dacă nu te-ai dus și cu stâlpii aferenți”.

Am avut și situații mai puțin favorabile în care, într-o singură etapă, nu am reușit să definitivăm un traseu cu toate elementele necesare. În general din pricina timpului prea scurt în care am putut beneficia de aportul voluntarilor. Față de proiectul de-acasă pot să apară o mulțime de evenimente care să împiedice realizarea conform socotelilor inițiale. Ultimele astfel de evenimente au apărut, de exemplu, în etapă de remarcare de la cabană Suru. Începând cu numărul de voluntari redus față de ceea ce am estimat în proiectare, continuând cu vremea potrivnică, cu destul de multă ploaie și culminând cu două nopți pierdute, una în care am ajutat salvamontiștii să coboare din creastă trupul (doar trupul, din păcate) unui decedat în zona Lăiţel-Călțun și una în  care am însoțit, îngrijit și salvat,  în ultima instanță, tot cu sprijinul Salvamont, un turist pe care l-am găsit în hipotermie, singur, în zona Chica Fedeleşului.

Desigur că prima urgență devine, în aceste cazuri, definitivarea traseului. Din motivele pe care le enumerăm în textul citat în întrebare.

10. Unde stați când mergeți în drumeții pentru refacerea marcajelor: cort, cabană,ambele?

Casa noastră, de regulă, este cortul. Dar am folosit și capacități de cazare ale cabanelor din zonă sau refugii turistice.

11. În categoria „Viziune” de pe site-ul Asociației spuneți că „Oamenii vor fi mai responsabili şi mai activi, ştiind să aprecieze, să respecte şi să protejeze patrimoniul montan şi mediul înconjurător. Muntele va fi descoperit şi înţeles ca o plăcere pentru ochi, o gură de aer curat pentru organism şi o împlinire pentru suflet”.
De ce credeți că se va produce această schimbare în bine?

Pentru că nu suntem singurii care depun eforturi ca ea să se producă. Pentru că ne-o dorim. Și atunci acționăm încercând să atragem oamenii spre munte. Aici, aproape  inevitabil, vor fi nevoiți să înțeleagă și să respecte valori precum camaraderia, spiritul de întrajutorare, disciplina și atenția la cele ce te înconjoară. Pentru că acționăm la nivelul copiilor și al tinerilor, încercând, prin programele educative, să-i facem continuatori ai spiritului montan de altădată, mai apropiat de natură și semeni, mai responsabil și respectuos față de valorile materiale și morale pe care le pot întâlni la înălțime.

12. Cum credeți că este văzut/perceput/înțeles muntele la ora actuală de către români în general?

Evident că nu există o percepție unitară. La un capăt al scalei muntele este văzut doar ca o  sursă (destul de facilă) de venituri (lemn, energie, piatră, minereuri, fructe de pădure, vânătoare, turism). La cealaltă extremă se dezvoltă un curent care așează muntele pe un piedestal unde omul ar trebui să nu-l mai atingă, pentru a-l prezerva.

Dacă, însă, asimilăm muntele cu natura, cu ultimul bastion de rezistență împotriva poluării de orice fel, constatăm că este privit cu simpatie, măcar la nivel declarativ. Vezi protestele pentru Roșia Montană. Probabil că nu întâmplător au cea mai mare amploare, chiar dacă miza e mai mică decât în cazuri mai grave, la care forța civică nu s-a manifestat atât de puternic.

Mai este, însă, mult de lucru ca atitudinea românilor față de munte și mersul la munte să însemne mai mult decât declarații de complezență.

13. Ce anume credeți că ar trebui să se mai schimbe în comportamentul turiștilor pe munte?

Încep enumerarea cu ceea ce poate fi o obsesie personală: securitatea. În primul și-n primul rând mi-aș dori să continue curentul actual: turiștii să urce la munte din ce în ce mai bine echipați și informați.

În al doilea rând mi-aș dori ca refugiile și cabanele să recâștige statutul de casă a turistului, de loc de adăpost și întâlnire pentru cei cu urcă la munte pentru binefacerile pe care nu le pot găsi în orașe.

Trei la mâna, deși potecile sunt tot mai curate, mai avem de tras până când o să înțelegem că, vorba ceea, un pet dispare în 800 de ani, nesimțiții niciodată! Mă rog, eu sper să dispară și aceștia, mai repede decât peturile și cutiile de bere...

14. Câte persoane vin, de regulă, la o acțiune de refacere a marcajelor?

Din motive de logistică nu invităm mai mult de 15-20 de participanți la o singură acțiune. Au fost și cazuri în care am fost peste 50 de participanți dar am întâmpinat mari probleme de organizare și asigurare a logisticii, motiv pentru care preferăm grupe mai mici.

14.1 Vin oameni din diferite orașe/regiuni din țară?

Am întâlnit, la aceeași acțiune, într-un grup de 10 participanți, persoane din Arad, Cluj, București și Galați.

14.2 Ce vârste au cei care vin?

De regulă acceptăm participanți cu vârstă minimă de 18 ani. Cu acord notarial din partea părinților sau însoțiți de părinții care și-au asumat, astfel, întreaga răspundere, am avut participanți și mai tineri, între 12 și 17 ani. Vârsta maximă nu e specificată nicăieri. Am avut coleg o persoană care depășise 70 de ani. Dar care umbla pe munte cu mult înainte da a se naște colegii de acțiune.

15. Prin plimbările mele am observat și eu că multe dintre marcaje nu mai sunt vizibile. În general, cine se ocupă de marcarea traseelor? Există o autoritate care ar trebui să se ocupe de refacerea lor (Salvamontul, de exemplu) sau ele au fost îngrijite dintotdeauna de iubitorii muntelui?

Condițiile materiale și financiare necesare lucrărilor de amenajare și întreținere a traseelor  turistice montane se asigura  de consiliile județene/locale sub a căror autoritate funcționează serviciul Salvamont. (citat din HG 77/2003, îndeobște cunoscută sub numele “Legea Salvamont”)

Aceeași normă stabilește că Salvamont coordonează acțiunile în acest domeniu.

În consecință, marcaje poate executa oricine. Coordonat de Salvamont și pe banii Consiliului. Atât că Salvamontul duce, adesea, o lipsa cronică de angajați iar banii nu-s destui, tot adesea, pentru a rezolva probleme chiar mai stringente decât turismul.

În consecință multe din operațiunile de refacere sunt executate de ONG-uri care vin adesea și cu resursele financiare cu tot.

16. Am înțeles că în munții Lotrului ați făcut prima acțiune de remarcare a traseului după 30 de ani. Ați refăcut și marcaje care nu mai fuseseră înnoite de o perioadă și mai mare de timp?

Nu prea există marcaje care să nu fi fost refăcute de mai mult de 30 de ani. În anii ‘75-’80 o acțiune națională, “Asaltul Carpaților”, a Organizației Naționale a Pionierilor, a însemnat remarcarea a aproximativ 12000 km de poteci pe aproape 800 de trasee.

17. Câți kilometri de trasee ați marcat în total până acum?

Nu pot să dau un număr exact fără o operațiune destul de laborioasă de însumare. Estimez că am trecut binișor de 3500. Mai important decât lungimea totală mi se pare faptul că, odată cu fiecare kilometru în plus, constatăm că opinia publică apreciază ceea ce facem, că primim mulțumiri din Caracal sau de la Munchen, că sprijinul montaniarzilor este tot mai consistent.

18. În Munții Lotrului am înțeles că traseul de creastă are 80 de kilometri. Care a fost cel mai lung traseu refăcut într-o singură acțiune?

Acesta.

19. Care a fost cea mai dificilă acțiune (sau cele mai dificile dacă sunt mai multe)? De ce?

Remarcarea Munților Vrancei. Pe care am executat-o, în mai multe etape, în anii 2011-2012. Fiind un masiv lipsit de orice baza turistică (refugii, cabane), în perioada de reflux al interesului pentru turismul montan, anii ‘90, acest masiv a fost foarte puțin vizitat. Traseele sunt, în mare majoritate prin pădure. Atunci când am încercat să le remarcăm a trebuit să le redescoperim, practic potecile se şterseseră, erau inundate de vegetație, acoperite de doborâturi.

20. În Munții Lotrului am înțeles că ați refăcut nu doar traseul de culme (bandă roșie), ci și un traseu secundar cu bandă albastră. Înțeleg că programul nu se limitează la refacerea traseelor de creastă?

Cum spuneam, programul trece dincolo de ideea inițială a remarcarii unui traseu de creastă și încearcă să ducă intervenția noastră și în zone care au cel mai urgent nevoie de reparații. Prioritizarea acestor intervenții este o problema întrucât sunt foarte multe cele care ar avea nevoie și, atunci când ne stabilim zonele de muncă, de fiecare dată, trebuie, cu regret, să amânăm locuri unde ne-ar fi drag să participăm sau în care ne cheamă  prieteni ai noștri.

21. Știți câți kilometri de trasee marcate există în total în Carpații românești?

Cam 12000. Și aproximativ 800 de trasee marcate.

22. Dumnevoastră, personal, de ce vă place muntele?

Probabil pentru că am crescut în umbra Făgărașului și deschizând dimineață fereastra camerei priveam, totodată și prin Fereastra Mare...

Probabil pentru că nimic nu mă emoționează atât de tare că reintalnirile cu banda roșie a crestei Făgărașului...fiecare nouă intersectare cu traseul de creastă începe cu o mângâiere pe lespedea care poartă marcajul...și uneori cu folosirea batistei...

Probabil pentru că niciunde nu mă simt mai liber decât în împărăția pădurii, a stâncilor, a caprei negre și a lui Moș Martin...

Probabil pentru că, de-a lungul vremii, am însoțit și am întâlnit oameni minunați în peregrinările prin munți...

23. De la ce vârstă mergeți la munte?

M-am născut și am crescut sub aripa Munților Făgăraș, în orașul Făgăraș. Într-o familie cu strânse legături cu muntele. Așa că, de mâna tatălui meu, am bătut cărări de munte...dintotdeauna. Prima amintire (documentată de fotografii, de aceea mi-o și amintesc, probabil) despre călătorii la munte, la cabane, este pe la 6 ani, la cabana Urlea. Iar prima parcurgere a crestei Făgărașului am făcut-o pe la 8 ani. Dar nu era ceva neobișnuit. Sașii din zona Făgărașului, Sibiului, Cisnadiei erau model pentru toți ceilalți și aveau acest obicei, de a parcurge munții de mâna cu copii, chiar la vârste mai fragede.

24. De ce ați ales să vă implicați activ în activități precum cele de refacere a marcajelor?

Cred că fiecare dintre noi trebuie să dea înapoi societății o parte din ceea ce primește. Eu primesc clipe minunate în munți, era normal să încerc să dau muntelui ceva înapoi. Fac asta din studenție, de acum 30 de ani. În Asociația Montană Carpați am găsit terenul propice să o fac cu mai mult spor decât până acum. Așa că am planuri mari și visuri multe.

25. Puteți adăuga orice informație vi se pare relevantă pentru subiectul articolului și despre care eu nu m-am gândit să vă întreb.

Aleg să citez (din mine, ca din clasici) un text care încearca să explice cam cum se petrec lucrurile într-o acțiune de remarcare. Repetând o parte din cele afirmate mai sus:

În general participarea la o acțiune de remarcare presupune:

•          să aveți dorința de a participa și de a face, veselia și buna-dispoziție constituie avantaj;

•          să dețineți un minim de echipament montan, care, de regulă, este menționat în textul invitațiilor de participare;

•          să aveți o condiție fizică/stare de sănătate care să permită parcurgerea traseelor descrise, uneori cu greutăți suplimentare față de bagajul personal, constând în materialele necesare acțiunii;

•          să va asigurați alimentele necesare pentru perioada acțiunii, precum și minimul de trusa medicală, mai ales în cazul în care urmați un tratament;

•          să încheiați un contract de voluntariat cu AMC în baza căruia va vor fi recunoscute competențele dobândite, și/sau va pot fi rambursate o parte din cheltuielile făcute pentru participare (transport, cazare, masă);

În ceea ce privește desfășurarea propriu-zisă a activității variază de la caz la caz. Dar situațiile cele mai des întâlnite pot fi următoarele:

•          întâlnirea participanților se va face, de regulă, la poalele masivului în care vom desfășura acțiunea, pentru o ascensiune în comun, ca să putem distribui echitabil și după puteri, sarcinile de transport. Și ca să reunim cât mai curând ceea ce va deveni, în cele mai multe cazuri, un grup de prieteni.

•          acțiunea se va organiza cu o tabăra de bază, dacă e posibil într-o cabană turistică sau în corturi, unde vor fi transportate cele mai multe din materialele necesare

•          de la tabăra de bază refacerea traseelor va fi făcută de echipe independente, coordonate în general de membri ai AMC, cu întoarcere în tabăra de bază la terminarea sarcinilor;

•          atunci când traseul de refăcut este liniar acțiunea de refacere se poate face și simultan cu deplasarea taberei pentru noaptea următoare;

•          munca propriu-zisă constă, în general, în refacerea marcajelor turistice prin vopsire, înlocuirea săgeților indicatoare, plantarea stâlpilor de marcaj, defrișarea vegetației sau îndepărtarea doborâturilor din potecă, conturare sau consolidare a potecii, refaceri de lucrări de zidărie. Plus munci conexe, când e cazul: bucătar, paznicul corturilor sau fotograful oficial al expediției.

•          uneltele mânuite sunt, în general, la îndemâna fiecărui participant, cu condiția manevrării cu atenție: rucsac, pensulă, ciocan,sapă, lopată, rangă, chei fixe, fierăstrău etc. Pe măsură ce gradul de pericol în exploatare crește (secure, drujbă) utilizarea e permisă cu tot mai multe restricții, conform dictonului latin care zice: safety first!

Părțile și mai frumoase ale acțiunilor sunt cele de seară, în jurul focului de tabăra. Dar surprizele cele mai plăcute dintr-o tabăra de remarcare vă las să le aflați la fața locului.

În concluzie, nu trebuie să fi urcat Everestul ca să poți participa, sarcini se găsesc pentru toate calificările și calitățile. E nemaipomenit sentimentul de după, când amintirile îți arată că și efortul tău a contribuit la încă un traseu un pic mai sigur pentru cei ce vin în urma ta! Iar prieteniile legate după munca cot la cot n-au preț!