Furtună în Godeanu

 

Motto: O vară întreagă m-a ținut pădurea

Cu pensula în mână și cu securea...

 

Asociația Montană Carpați, prin programul „Voluntar în Carpați”, prezintă: Ce-am mai făcut verile astea. 1001 de poteci.

 

Episodul “Furtună în Godeanu”.

 

Vara lui 2014. O lună a durat refacerea marcajelor în creasta Munților Godeanu. Greu să uiți asta. Și mai greu să uiți că ai încasat un trăznet. Mititel, gigea, puternic numa’ atât cât să te facă să decolezi și să te trezeșți rânjind, în iarbă. Alături de încă vreo șapte-opt zburători de ocazie… cine a mai stat să-i numere?...

Da’ asta e altă poveste, mai lungă.

Povestea de azi se petrece la vreo săptămâna după evenimentul de sus.

Când peste tabăra de corturi se pornește o furtună nou-nouță, zero kilometri, climă automată, full options: fulgere, trăznete, vânt și ploaie.

Nu-i de mirare că ăia din tabăra care apucaseră și trânta de săptămâna anterioară căutau din priviri și din răsputeri un paratraznet, o gaură de șarpe, chestii de-astea de nu le bagi în seamă până-i senin pe cer…

Veteranii, va să zică, cu inimile-n dinți.

Neofiții…băi, te mai dai zmeu, dar când afară e nasol iar între afară și tine e doar o pânză, când colegul tău de cort bate înspre verzuliu și bulbuceste ochii mai dihai ca melcul…nu-ți vine nici ție bine, bade, te cam ia cu tremurici.

Două fete, speriate, Cătălina și Corina, pitite în cortul comun. Cătălina, zburătăcita de trăznetul buclucaș, prin urmare respectuoasă de mama focului la adresa cerului, ia comanda și, sub atenta ei oblăduire, zboară afară din cort tot ce-i de metal: linguri, oale, bricege, telefoane, ah, telefoanele, astea-s primele pe listă…

Când vraful de obiecte de dinafara cortului devine, în sfârșit, mai mare decât ce se mai găsea pe  dinăuntru, se declara și Cătălina mulțumită și aproape în siguranță.

Gata-gata fetele să se ascundă în sacii de dormit, să și-i tragă peste capete (pe principiul ce nu vezi nu te doare) și să tremure de spaimă la căldurică. Doar că, peste vuietul furtunii, se ridică un zbieret dinspre Cătălina:

-Da’ ce faci, fatăăăăăăăăă?!?

Astalaltă, Corina, cu inima cât un purice de la furtună și gata oprită din bătaie de la zbieretul vecinei, nu prea știe ce să răspundă. Nu-i vorbă, că nici nu poate. Dinspre Cătălina vin șuvoaie de urlete mai dihai decât șuvoaiele ruperii de nori de-afară:

-Da’ vrei să murim? Da’ n-auzi să dai afară tot ce-i de metal? Cu ce-am păcătuit, Doamne, să mă duc așa de tinerică? Corinaaaaaaa, da-i afarăăăăăăă! Da-i afarăăăăăăă, n-auzi?...

Oricât de greu ți-ar fi în viață până mai ești încă în viață respiratul e o obligație. N-ai cum. Și ca să respiri trebuie să inspiri. Și când inspiri nu expiri. Iar când nu expiri nu poți urla. D-aia, zic, prinde și Corina o milisecunda de liniște, cât să întrebe:

-Ce să dau afară? Ce să fac?

Pe la “ce să fac” era deja târziu, fereastra de timp alocat discursului său se încheiase de multicel, Cătălina pornise motoarele din nou:

-Aruncă blugii ăia afară! Imediat! Acum! Ieri!

Blugii? Să-și arunce blugii în ploaie? Blugii care îi îmbrăcau picioarele?...

Va să zică, dacă te trăznește, s-o fi gândit Corina, și scapi cu viață, la vreo săptămâna dup-aia înnebunești. Ce-au blugii?!?

-Tu nu vezi că au nasture de metal?!? Da-i aaaaaaaafaaaarăăăăăăăă!

S-au dus și blugii în ploaie.

Sfântul Ilie trebuie că se cocoșase de râs.

Nu le-a trăznit.

Poate de-aia.