Puiu, Liviu si Cimentul

 

Ne pune necuratul să ne încurcăm cu Puiu într-un proiect de refacere a potecilor montane.

Băiat bun, Puiu ăsta, trecut, de fapt, de stadiul de băiat cam de-odată cu mulți din bunicii voștri. Are în spate o vârstă respectabilă dar el nu știe asta. Când merge pe poteci de munte o face atât de repede că nici anii nu-l mai ajung din urmă. Nu mai zic de coechipieri…Boscorodeli la adresa lui, că astea circulă cu viteza sunetului, ei, boscorodelile că iarăși scoate sufletul din oameni, astea îl mai prind când e atmosfera curată și cerul senin. Dacă e ceață nici ele nu țin pasul.

Pleacă el într-o zi, cu câțiva voluntari de sacrificiu (da’ ei nu știau că-s carne de tun, că nu le-am spus…) să ducă niște stâlpi de marcaj, cu ciment și nisip și apă pentru betonul aferent fundațiilor, din Plaiul Foii tocmai în creasta Munților Făgăraș. În șaua Lerescu și pe vârful omonim.

Ajunge Puiu în vârf și se pune pe așteptat. Că trupa mai avea de urcat.

Când ajung toți cu poverile în vârf Puiu mi-i ia repede și-i zorește înapoi, pe drumul pe care tocmai veniseră. Pasămite la locul de plecare îi așteptau alte materiale de urcat spre alte culmi cu efortul spinărilor și al picioarelor.

-Hai, zice Puiu, că ne-așteaptă Florin jos!

Și, bâldâbâc, se rostogolește la vale.

Ajuns la destinație îmi zice, cu satisfacție și sudoare pe față:

-12 minute!

Fac ochii mari că nu reușesc să încadrez nicăieri informația asta proaspătă.

-12 minute, repetă el încântat. Recordul meu era de 14.

Să știi că Puiu vorbește de timpul care i-a fost necesar ca să coboare din creastă până la mine, mă gândesc eu. Pe urmă alung gândul. Bucata aia de drum îți ia mai bine de o juma’ de oră, doar n-o fi venit în cădere liberă?!?

Așteptând o jumătate de ora să mai apară careva din susul muntelui îmi devine clar că Puiu a inventat un sistem de coborâre cu randament maxim. Ori vine printr-o gaură de vierme, ori are telecabină de buzunar și o folosește când nu suntem atenți ori Dumnezeu știe ce mijloc de deplasare ultratehnologizat are la dispoziție. De-ăla de te freci pe piept și zici: Engage!”, ca-n Star Trek și gata, ai ajuns la destinație.

Vin și amărâțîi aia de voluntari, într-un târziu.

În mare mărinimia sa Puiu îi lasă să mănânce ce au prin traiste. Pe ăia care pot să mănânce. Că cei mai mulți au treaba să șoptească plângăcios că li-i sete. Mâncarea poa’ să aștepte. Greșesc ei crezând asta, că Puiu n-o să le dea răgaz nici în restul zilei, dar oamenii încă au speranțele nesfărâmate complet.

Se-așează și Liviu lângă mine.

Nici el nu mănâncă.

Fumează și-mi povestește cum îi hingherește Puiu.

-Să vezi, zice, abia am ajuns cu povara pe vârf, duceam în rucsac un sac cu ciment, greu al dracului și nu m-a lăsat Puiu să mă așez, auzi tu! Hai, ne zice, hai la vale că e târziu!

Și-odată îl văd pe Liviu că se face palid și devine palpabilă groaza din ochii săi. Pe care îi rostogolește înnebunit căutându-și rucsacul din priviri și mormăind:

-Băăăăăăăi!...Oare am apucat să scot cimentul din rucsac?!?