Înainte, nu la dreapta!

 

Motto: O vara întreagă m-a ținut pădurea

Cu pensula în mâna și cu securea...

Asociația Montană Carpați, prin programul „Voluntar în Carpați”, prezintă: Ce-am mai făcut verile astea. 1001 de poteci.

Episodul Prejba, în Munții Lotrului.

Ne cheamă Prejba, în deschiderea re-marcarilor din anul 2014. Am fost și anul trecut prin zonă dar traseul cu cruce roșie, de la fosta cabană Valea Sadului la fosta cabană Prejba, nu contenește să ne dea bătăi de cap. Așa se întâmplă ori de câte ori ai pe cap două foste deodată.

Cu un an înainte, în primăvară, pregătindu-l de remarcare, fac traseul asta, singur, să văd de ce anume suferă. De marcaje suferă, clar.

Poteca pleacă de la Prejba, urcă o față de munte, pe care sunt plantați trei stâlpi de marcaj. Plec și eu de la Prejba. Plec cu stângul. Doi stâlpi nu îmi ies la socoteală. Cu atât mai puțin poteca. Mă aflu pierdut într-o mare de ceață și ploaie și naufragiez, după vreo oră, în pragul unei stâni. Zice baciul că, dac-o mai țin pe direcția asta, ajung la Obârșia Lotrului. Peste două zile. Bag în marșarier.

Bag la cap și o mulțime de indicații primite de la stăpânul stânii: mergi până la Piatra Vacii și faci la stânga pe plai (eu-s mândru, n-am întrebat ce-i aia Piatra Vacii și cum arată, am zis că recunosc eu o vacă împietrită și fără alte informații, da’ n-am aflat nimic corespunzător în teren, nici o piatră n-avea coarne, am luat-o și eu la stânga la un bolovan mai promițător…), intri într-o poiană unde e crucea lu’ ăla traznitu’ și alte indicații de acelasi soi menite să mă scoată din pârdalnica ceață pe drumul cel bun.

Găsesc Piatra Vacii și plaiul care coboară spre stâna din Prejba. Găsesc marcaj. Găsesc o poiana în care încape Sibiul. Cred. Că, de văzut, nu văd decât până la busolă. Care busolă, la fiecare ocheadă pe care i-o arunc, îmi arată că merg spre alt punct cardinal. Mă învârt în poiana fără repere și margini până se termină ciocolata. Și ploaia se termină. Poiana parcă nu se termină niciunde. Revin, mereu, la ultimul reper cunoscut, crucea traznitului. Habar n-am cum fac dar o găsesc de fiecare dată când mă hotărăsc să mă întorc la ea. Ieșirea din poiana, însă, n-o găsesc și pace! Mă rog, așa pace dușmanii mei să aibă, că mie mi-a crescut tensiunea de nervi.

Găsesc, în sfârșit, stâna din Prejba. Mă găsesc și câinii pe mine. Bătaie. Un', doi, trei. În colțul roșu unul, eu. Arbitri doi ciobani. În colțul albastru trei dulăi. Se termină la egalitate. Nu m-au mușcat. Nu i-am mușcat. Nici pe ciobani.

În vara anului 2013 aveam să ghidez echipa de marcaj pe poteca asta. Într-un punct de cotitură le indic, în scris, greșeala mea, că altfel aș fi negat până astăzi, să meargă înainte, nu la dreapta. Nu le spun că vorbeam despre cealaltă dreapta. Echipa se întoarce la bază pe la unu noaptea căutăndu-l pe nefericitul care i-a trimis prin hățișuri spre niciunde. Cu macetă, topor și rangă. Băieți buni, altfel.

În iarna următoare mi se pierde o bună prietenă pe traseul proaspăt marcat și descris cu lux de amănunte, unde stânga e stânga și dreapta e la locul ei. Prietena ajunge totuși, înainte să se desprimăvareze, la cabană. Ajung și la urechile mele câteva felicitări. Tradiționale, de iarnă. Se pomenește ceva despre macetă, topor, rangă... Închid telefonul că nu prea are semnal.

Pare că ceva nu e în regulă așa că hotărâm să revenim și în 2014.

Tăiem o pădure de uscături și facem stâlpi de marcaj ad-hoc. Muiem pensulele în vopsea și îndesim marcajele pe potecă. Gata, să nu mai aud de traseul ăsta, cine se mai pierde o face pe răspunderea lui!