Ce frumos e sus la munte...

 

Motto: O vară întreagă m-a ținut pădurea
Cu pensula în mână și cu securea...

Asociația Montană Carpați, prin programul „Voluntar în Carpați”, prezintă: Ce-am mai făcut verile astea. 1001 de poteci.

Episodul Munții Ciucaș, 2014.

Ce frumos e sus la munte, în poiană la Gropșoare, să aprinzi în ploaie focul și să-ntinzi, în grabă, cortul...!

A fost o acțiune de re-marcare desfășurată cam pe la Gropșoare. N-am stat chiar numai la Gropșoare dar, în mare parte a timpului, am stat în ploaie.
În prima zi a plouat. A doua zi am jucat șah și remi. La adăpost de ploaie. A treia zi doi dintre noi au declarat că tocmai au învățat să înoate deși până atunci aveau hidrofobie. A patra zi și două topoare au declarat că au învățat să înoate. A cincea zi...ploaia a fost decretată ceață, pentru ridicarea nivelului de optimism în rândul voluntarilor. Ne-am pus pelerinele de ceață și am plecat , cu viitura de ora 9, la treabă.

Ce frumos e sus la munte, când ajungi la o cabană, bei un rom și bei o bere, uiți de orișice durere...

A fost o acțiune desfășurată cam cu rom și bere.
În prima zi, venind din București, aveam misiunea să-l îmbarc în mașină și pe prietenul nostru, Behau, de la autogara Vălenii de Munte.
Am întârziat și i-am recomandat lui Behau să bea o bere, să-i treacă urâtul până o să ajungem la el.
Pe urmă am mai întârziat un pic și, cum n-am avut altă rimă, i-am mai recomandat o dată să bea o bere.
Între a șasea și a șaptea recomandare a zis omul că el ar mai bea dar închid ăia barul pe motiv de seara târziu și să facem cumva să ajungem înainte să deschidă din nou, că are cardul la el și cu banii din cont mai are de plătit rate la bancă.

Ce frumos e sus la munte, nu mai mergem cu tramvaiul...

A fost o acțiune în care n-am mers deloc cu tramvaiul.
Am mers cu Suzi, autoturismul asociației. Care are 5 locuri în acte și oricâte e nevoie în realitate. Portbagajul, mai ales, e locul meu preferat. La hârtoape curge benzină din rezervorul de sub portbagaj și te simți ca-n Gara de Nord. Aurolac. Și toată lumea râde și-ți face poze.

Ce frumos e sus la munte, să fierbi ciorba în ibric și cafeaua-n polonic...

A fost o acțiune desfășurată cam sub semnul oalelor de gătit.
A gătit Salvamontul, a gătit Corina. A gătit și Alex. Am râs și am făcut poze dezastrului din bucătărie. Cum mai pomenește ceva de gătit cum îl amenințăm că, pac!, la Războiu cu ele! Bine, mâncarea am mâncat-o...

Nu fii trist la-napoiere, ai să fii alt om cinci zile...

Adevărul este că cinci zile, la întoarcerea acasă, am fost alt om: curat și plăcut uscat. Pe urmă am plecat în Iezer, să ne mai plouă și pe-acolo. Mugurii răsăriți pe la subțiori, de la atâta umezeală, începuseră să sufere de uscăciune...

Furtună în Godeanu

 

Motto: O vară întreagă m-a ținut pădurea

Cu pensula în mână și cu securea...

 

Asociația Montană Carpați, prin programul „Voluntar în Carpați”, prezintă: Ce-am mai făcut verile astea. 1001 de poteci.

 

Episodul “Furtună în Godeanu”.

 

Vara lui 2014. O lună a durat refacerea marcajelor în creasta Munților Godeanu. Greu să uiți asta. Și mai greu să uiți că ai încasat un trăznet. Mititel, gigea, puternic numa’ atât cât să te facă să decolezi și să te trezeșți rânjind, în iarbă. Alături de încă vreo șapte-opt zburători de ocazie… cine a mai stat să-i numere?...

Da’ asta e altă poveste, mai lungă.

Povestea de azi se petrece la vreo săptămâna după evenimentul de sus.

Când peste tabăra de corturi se pornește o furtună nou-nouță, zero kilometri, climă automată, full options: fulgere, trăznete, vânt și ploaie.

Nu-i de mirare că ăia din tabăra care apucaseră și trânta de săptămâna anterioară căutau din priviri și din răsputeri un paratraznet, o gaură de șarpe, chestii de-astea de nu le bagi în seamă până-i senin pe cer…

Veteranii, va să zică, cu inimile-n dinți.

Neofiții…băi, te mai dai zmeu, dar când afară e nasol iar între afară și tine e doar o pânză, când colegul tău de cort bate înspre verzuliu și bulbuceste ochii mai dihai ca melcul…nu-ți vine nici ție bine, bade, te cam ia cu tremurici.

Două fete, speriate, Cătălina și Corina, pitite în cortul comun. Cătălina, zburătăcita de trăznetul buclucaș, prin urmare respectuoasă de mama focului la adresa cerului, ia comanda și, sub atenta ei oblăduire, zboară afară din cort tot ce-i de metal: linguri, oale, bricege, telefoane, ah, telefoanele, astea-s primele pe listă…

Când vraful de obiecte de dinafara cortului devine, în sfârșit, mai mare decât ce se mai găsea pe  dinăuntru, se declara și Cătălina mulțumită și aproape în siguranță.

Gata-gata fetele să se ascundă în sacii de dormit, să și-i tragă peste capete (pe principiul ce nu vezi nu te doare) și să tremure de spaimă la căldurică. Doar că, peste vuietul furtunii, se ridică un zbieret dinspre Cătălina:

-Da’ ce faci, fatăăăăăăăăă?!?

Astalaltă, Corina, cu inima cât un purice de la furtună și gata oprită din bătaie de la zbieretul vecinei, nu prea știe ce să răspundă. Nu-i vorbă, că nici nu poate. Dinspre Cătălina vin șuvoaie de urlete mai dihai decât șuvoaiele ruperii de nori de-afară:

-Da’ vrei să murim? Da’ n-auzi să dai afară tot ce-i de metal? Cu ce-am păcătuit, Doamne, să mă duc așa de tinerică? Corinaaaaaaa, da-i afarăăăăăăă! Da-i afarăăăăăăă, n-auzi?...

Oricât de greu ți-ar fi în viață până mai ești încă în viață respiratul e o obligație. N-ai cum. Și ca să respiri trebuie să inspiri. Și când inspiri nu expiri. Iar când nu expiri nu poți urla. D-aia, zic, prinde și Corina o milisecunda de liniște, cât să întrebe:

-Ce să dau afară? Ce să fac?

Pe la “ce să fac” era deja târziu, fereastra de timp alocat discursului său se încheiase de multicel, Cătălina pornise motoarele din nou:

-Aruncă blugii ăia afară! Imediat! Acum! Ieri!

Blugii? Să-și arunce blugii în ploaie? Blugii care îi îmbrăcau picioarele?...

Va să zică, dacă te trăznește, s-o fi gândit Corina, și scapi cu viață, la vreo săptămâna dup-aia înnebunești. Ce-au blugii?!?

-Tu nu vezi că au nasture de metal?!? Da-i aaaaaaaafaaaarăăăăăăăă!

S-au dus și blugii în ploaie.

Sfântul Ilie trebuie că se cocoșase de râs.

Nu le-a trăznit.

Poate de-aia.

 

Înainte, nu la dreapta!

 

Motto: O vara întreagă m-a ținut pădurea

Cu pensula în mâna și cu securea...

Asociația Montană Carpați, prin programul „Voluntar în Carpați”, prezintă: Ce-am mai făcut verile astea. 1001 de poteci.

Episodul Prejba, în Munții Lotrului.

Ne cheamă Prejba, în deschiderea re-marcarilor din anul 2014. Am fost și anul trecut prin zonă dar traseul cu cruce roșie, de la fosta cabană Valea Sadului la fosta cabană Prejba, nu contenește să ne dea bătăi de cap. Așa se întâmplă ori de câte ori ai pe cap două foste deodată.

Cu un an înainte, în primăvară, pregătindu-l de remarcare, fac traseul asta, singur, să văd de ce anume suferă. De marcaje suferă, clar.

Poteca pleacă de la Prejba, urcă o față de munte, pe care sunt plantați trei stâlpi de marcaj. Plec și eu de la Prejba. Plec cu stângul. Doi stâlpi nu îmi ies la socoteală. Cu atât mai puțin poteca. Mă aflu pierdut într-o mare de ceață și ploaie și naufragiez, după vreo oră, în pragul unei stâni. Zice baciul că, dac-o mai țin pe direcția asta, ajung la Obârșia Lotrului. Peste două zile. Bag în marșarier.

Bag la cap și o mulțime de indicații primite de la stăpânul stânii: mergi până la Piatra Vacii și faci la stânga pe plai (eu-s mândru, n-am întrebat ce-i aia Piatra Vacii și cum arată, am zis că recunosc eu o vacă împietrită și fără alte informații, da’ n-am aflat nimic corespunzător în teren, nici o piatră n-avea coarne, am luat-o și eu la stânga la un bolovan mai promițător…), intri într-o poiană unde e crucea lu’ ăla traznitu’ și alte indicații de acelasi soi menite să mă scoată din pârdalnica ceață pe drumul cel bun.

Găsesc Piatra Vacii și plaiul care coboară spre stâna din Prejba. Găsesc marcaj. Găsesc o poiana în care încape Sibiul. Cred. Că, de văzut, nu văd decât până la busolă. Care busolă, la fiecare ocheadă pe care i-o arunc, îmi arată că merg spre alt punct cardinal. Mă învârt în poiana fără repere și margini până se termină ciocolata. Și ploaia se termină. Poiana parcă nu se termină niciunde. Revin, mereu, la ultimul reper cunoscut, crucea traznitului. Habar n-am cum fac dar o găsesc de fiecare dată când mă hotărăsc să mă întorc la ea. Ieșirea din poiana, însă, n-o găsesc și pace! Mă rog, așa pace dușmanii mei să aibă, că mie mi-a crescut tensiunea de nervi.

Găsesc, în sfârșit, stâna din Prejba. Mă găsesc și câinii pe mine. Bătaie. Un', doi, trei. În colțul roșu unul, eu. Arbitri doi ciobani. În colțul albastru trei dulăi. Se termină la egalitate. Nu m-au mușcat. Nu i-am mușcat. Nici pe ciobani.

În vara anului 2013 aveam să ghidez echipa de marcaj pe poteca asta. Într-un punct de cotitură le indic, în scris, greșeala mea, că altfel aș fi negat până astăzi, să meargă înainte, nu la dreapta. Nu le spun că vorbeam despre cealaltă dreapta. Echipa se întoarce la bază pe la unu noaptea căutăndu-l pe nefericitul care i-a trimis prin hățișuri spre niciunde. Cu macetă, topor și rangă. Băieți buni, altfel.

În iarna următoare mi se pierde o bună prietenă pe traseul proaspăt marcat și descris cu lux de amănunte, unde stânga e stânga și dreapta e la locul ei. Prietena ajunge totuși, înainte să se desprimăvareze, la cabană. Ajung și la urechile mele câteva felicitări. Tradiționale, de iarnă. Se pomenește ceva despre macetă, topor, rangă... Închid telefonul că nu prea are semnal.

Pare că ceva nu e în regulă așa că hotărâm să revenim și în 2014.

Tăiem o pădure de uscături și facem stâlpi de marcaj ad-hoc. Muiem pensulele în vopsea și îndesim marcajele pe potecă. Gata, să nu mai aud de traseul ăsta, cine se mai pierde o face pe răspunderea lui!

Puiu, Liviu si Cimentul

 

Ne pune necuratul să ne încurcăm cu Puiu într-un proiect de refacere a potecilor montane.

Băiat bun, Puiu ăsta, trecut, de fapt, de stadiul de băiat cam de-odată cu mulți din bunicii voștri. Are în spate o vârstă respectabilă dar el nu știe asta. Când merge pe poteci de munte o face atât de repede că nici anii nu-l mai ajung din urmă. Nu mai zic de coechipieri…Boscorodeli la adresa lui, că astea circulă cu viteza sunetului, ei, boscorodelile că iarăși scoate sufletul din oameni, astea îl mai prind când e atmosfera curată și cerul senin. Dacă e ceață nici ele nu țin pasul.

Pleacă el într-o zi, cu câțiva voluntari de sacrificiu (da’ ei nu știau că-s carne de tun, că nu le-am spus…) să ducă niște stâlpi de marcaj, cu ciment și nisip și apă pentru betonul aferent fundațiilor, din Plaiul Foii tocmai în creasta Munților Făgăraș. În șaua Lerescu și pe vârful omonim.

Ajunge Puiu în vârf și se pune pe așteptat. Că trupa mai avea de urcat.

Când ajung toți cu poverile în vârf Puiu mi-i ia repede și-i zorește înapoi, pe drumul pe care tocmai veniseră. Pasămite la locul de plecare îi așteptau alte materiale de urcat spre alte culmi cu efortul spinărilor și al picioarelor.

-Hai, zice Puiu, că ne-așteaptă Florin jos!

Și, bâldâbâc, se rostogolește la vale.

Ajuns la destinație îmi zice, cu satisfacție și sudoare pe față:

-12 minute!

Fac ochii mari că nu reușesc să încadrez nicăieri informația asta proaspătă.

-12 minute, repetă el încântat. Recordul meu era de 14.

Să știi că Puiu vorbește de timpul care i-a fost necesar ca să coboare din creastă până la mine, mă gândesc eu. Pe urmă alung gândul. Bucata aia de drum îți ia mai bine de o juma’ de oră, doar n-o fi venit în cădere liberă?!?

Așteptând o jumătate de ora să mai apară careva din susul muntelui îmi devine clar că Puiu a inventat un sistem de coborâre cu randament maxim. Ori vine printr-o gaură de vierme, ori are telecabină de buzunar și o folosește când nu suntem atenți ori Dumnezeu știe ce mijloc de deplasare ultratehnologizat are la dispoziție. De-ăla de te freci pe piept și zici: Engage!”, ca-n Star Trek și gata, ai ajuns la destinație.

Vin și amărâțîi aia de voluntari, într-un târziu.

În mare mărinimia sa Puiu îi lasă să mănânce ce au prin traiste. Pe ăia care pot să mănânce. Că cei mai mulți au treaba să șoptească plângăcios că li-i sete. Mâncarea poa’ să aștepte. Greșesc ei crezând asta, că Puiu n-o să le dea răgaz nici în restul zilei, dar oamenii încă au speranțele nesfărâmate complet.

Se-așează și Liviu lângă mine.

Nici el nu mănâncă.

Fumează și-mi povestește cum îi hingherește Puiu.

-Să vezi, zice, abia am ajuns cu povara pe vârf, duceam în rucsac un sac cu ciment, greu al dracului și nu m-a lăsat Puiu să mă așez, auzi tu! Hai, ne zice, hai la vale că e târziu!

Și-odată îl văd pe Liviu că se face palid și devine palpabilă groaza din ochii săi. Pe care îi rostogolește înnebunit căutându-și rucsacul din priviri și mormăind:

-Băăăăăăăi!...Oare am apucat să scot cimentul din rucsac?!?