Am lucrat ani buni cu Emi alături la refăcut marcaje pe potecile din Carpați. Un tip de toată isprava. Tăcut, retras până la ușor introvertit, muncitor peste poate, crescut la poalele Munților Făgărașului și îndrăgostit de toți munții.
În fiecare seară era primul care se retrăgea în cort. Asta ne enerva un pic, că nu participa niciodată la adunările prelungite până în noapte, cu poveșți, cântece, amintiri și glume. Ne enerva și mai tare dimineața. Când se trezea primul și, mă, nu că ne chema la muncă, da’ te lua așa o jenă când zicea, cu frecvența de două pe minut: aaa…și …când începem?... Iar ție încă nu-ți sărisera din cap nici amintirile serii trecute, cu atât mai puțin visurile de peste noapte…
Bine, îmi amintesc de o seară când, minune!, ni s-a alăturat și el. Cu zguduieli de râs îmi amintesc.
Eram în Godeanu, deasupra, mult deasupra Bisericilor din Bulz. Seara începuse ușor nefericit, cu o țârâială măruntă care ne-a trimis pe toți în corturi. Doar că, piei ispită!, în seara aceea aveam musafiri veniți din civilizație. Doi salvamontisti de la Gorj, urcați cu ditamai mașina, veniți să ne aducă provizii și obligați de înserare să campeze alături de noi, la aproape 2000 de metri altitudine. N-a fost deloc greu să ne convingă să socializăm, cotroșiti în ambulanța cu care urcaseră la noi.
Am socializat fără Emi, desigur, el era cumințel în cortu-i, preț de câteva pahare, căni, sonde de sticlă care sonde habar n-am de unde apăruseră, mă pricopsisem și eu cu una, până când, cumva ciudat, șoferul a coborât din mașină, a dat vreo două ture prin ploaie, a urcat la loc, mașina a dat vreo trei metri cu spatele…nu înțelegeam nimic preocupat cum eram să întrețin relațiile sociale pe bancheta din spate, înghesuit între vreo zece colegi. Nici nu m-am străduit să înțeleg. Eu mă străduiam cu sonda.
Apoi șoferul a plecat iarăși afară, l-am zărit manevrând ceva bolovani, tot n-am priceput ce face și tot nu m-a interesat, doar că, la urcarea în mașină mi-a cerut, imperativ:
-Dă paharu’ încoace!
I-am întins sonda în care mai clipoceau câțiva centilitri de palincă și m-am trezit cu ea plină cu zăpadă. Noi fiind în luna august.
-Asta-i de pe cortul tău! zice.
Cu toată înflăcărarea transferată din pahar în stomac și de-acolo la creier m-am cutremurat un pic. Și am mai refăcut câte ceva din conexiunile cu mediul înconjurător. Ăsta, mediul imediat înconjurător, cât ținea incinta ambulanței, era vesel și călduț. Mediul înconjurător ambulanței, însă, devenise amenințător, am băgat eu de seamă cu stupoare. Afară bătea vântul cu furie și se pregătea o furtună perfectă. Dar, până la urmă, la ce să mă îngrijorez? În mașină nu ploua, se clătina un pic de la vânt dar ar fi putut foarte bine să fie și de la rachiu, roțile erau asigurate cu bolovani, că asta făcea șoferul tot coborând de la adăpostul habitaclului atunci când nu colecta gheață să ne răcim paharele. Hai să trăim!
Băi, și-odată îl zăresc pe Emi al nostru, cu pelerina pe el, moșmondind ceva pe la cort. Pe dinafara cortului. Ne-am râs. Trăgea un vânt turbat, care-i ridica lui Emi poalele pelerinei și-i culca cortul, și ploua…rupere de nori, nu alta! Dar, reiterez, în mașină era cald și uscat așa că am mai râs puțin uitându-ne cum se canonește Emi și-apoi ne-am văzut de ale noastre.
Și-odată se deschide ușa mașinii și, minune dumnezeiască, se aburcă Emi printre noi! Mi-a căzut paharul din mâna și-atât am mai putut îngâna, uluit complet:
-Ce-i cu tine, Emi?
-Mi s-au înecat corăbiile, zice ăsta.
Da, da, și eu m-am oprit un pic și m-am gândit. La propriu nu poate vorbi, chiar dacă afară e diluviu și apă din belșug…băi, nu-s corăbii pe-aici, în vârf de munte! La figurat…posibil, da’, una la mână, nu-l credeam în stare să ni se alăture, ceea ce era primul fapt memorabil și apoi să și vorbească în parabole?!? Că, de obicei, el nu prea vorbea de fel…ia uite că acum poate și cu figuri de stil! Și mai memorabil!
-Bă, zic, nu-nțeleg, ce zici c-ai pățit?
Și-odată răbufnește bietul băiat:
-Măi, adormisem…Da’ dacă mai dormeam un minut muream înecat!
De-aici încolo n-am mai înțeles mare lucru. Țâșneau cuvintele din gura lui Emi bulucindu-se și parcă și clipoceau, ca bășicile ploii nebunești de-afară.
Ca să înțelegeți ce se întâmplase trebuie să înțelegeți și puțin din topografia locului. Făcusem tabăra la obârșia unei văi, pe un platouaș cât de cât orizontal. Când zic obârșie apoi înțeleg obârșie, Chiar la obârșie. Bine, cu o toleranță de câțiva metri. Ăia fatali. Că, de fapt, cortul lui Emi, un pic retras față de tumultul sătucului nostru de corturi, era pe un mic scoculeț, abia vizibil, care începea cu vreo trei metri mai sus. Dracu’ s-a gândit, că nouă și lui Emi nu ne-a trecut prin cap, că scoculețul acela, urma aia de șanț, lăsătura aia din pământ s-a format pentru că pe-acolo își aveau drum apele de câte ori ploua. De dinainte de vremea lui Mihai Viteazu, Isus Cristos și Decebal. De multă vreme. Și cortul lui Emi, montat fix acolo, n-avea să schimbe el obiceiuri de milenii…
Așa că, am aflat noi, mă rog, o bună parte am mai și dedus, că Emi era excitat la culme și, cum ziceam, i se mai amestecau cuvintele, că, aflat el în cort și-n somn s-a trezit cu un pic de umezeală pe unde ar fi trebuit să fie uscat. Și anume în sacul de dormit. A dat cu lumina prin cort și-a văzut că spațiul lui de odihnă se transformase într-o vâltoare în care pluteau chestiile mai ușurele, făcând rotocoale și spume.
-Băi, zice, și mă năpădeau apele și nu reușeam să ies din sac, al naibii fermoar acu’ își găsise să nu se deschidă!
Bâjbâind și-a găsit brișca, că Emi e de la poalele ardeleneșți ale Făgărașului, să fie clar, și unde ați văzut voi ardelean fără brișcă? și tocmai se pregătea să taie și să sfâșie sacul, că deja făcea bulbuci la gură și oxigenul îi devenise mai prețios decât un pârlit de sac de dormit când fermoarul s-a lăsat, în sfârșit, convins și Emi al nostru a sărit afară. Afară din sac. În apă.
-Era apă multă în cort, și tot venea, prin partea opusă întrării. Da’ asta n-a fost nimic, rău a fost când am deschis ușa cortului, să iasă apa! Apa care intra în continuare. Măi, intra mai multă decât ieșea!!!
Mă mir și-acum că n-am plecat cu ambulanța la vale! Că vântul o împingea frenetic, apa șiroia în valuri pe ea și pe sub ea și hohotele noastre de râs trebuie că îi imprimaseră un balans corespunzător.
De dormit, când am dormit, stați linișțiți, am dormit în apă, aproape toți, că doar nu era să fim scutiți de inundație. Îmi amintesc că am scos apa din cort, am stors sacul și mi-am zis, în sinea mea:
-Așa-mi trebuie, că am râs toată seara de bietul Emi!
A două zi Emi și-a mutat cortul. L-a pus pe marginea văii. Nu prea sus, să nu-l bată vântul, nici prea jos, să nu-l mai ajungă apa. Practic l-a pus pe peretele văii. Dacă te lăsai în patru labe și intrai în cortul lui o nivelă ți-ar fi spus că trunchiul tău, deși culcat, stă la verticala locului. El zicea că se proptește, noaptea, cu călcâiele în niște smocuri de iarbă și așa doarme. Nu știu, eu alunecam spre ieșire și ziua!
Dar să nu divagăm! Povesteam, de fapt, despre Emi și micul său defect.
Toți avem câte un defect. Măcar. Perfecțiunea ar fi plicticoasă, zău!
Defectul lui Emi e drujba. Relația lui cu această unealtă. E de necrezut ce transformare are loc dacă-i arăți un motofierastrău. Bine, el taie lucruri și cu brișca, cu toporul, cu firezul…dar cu drujba are o relație cu totul specială! Cam cum se întâmplă și cu prietenul meu cel mai bun. A fost șoferul de autoturism care, conducând atent, reținut, politicos și sigur m-a convins că se poate stă într-o mașină pe care n-o conduci tu însuți și altfel decât agățat de mânerul de la ușă, cu ochii beliți și cu răsuflarea întretăiată. Asta pe drumuri cât de cât drepte. În serpentine, însă, te trezești cu Fittipaldi la volan! Dă cu noi de toți pereții, îl apucă ceva vecin cu amocul, necontrolabil și asta se transformă într-o gonetă care-ți reașează mațele și prioritățile în viață. Trec serpentinele, termină și ăia mai sensibili de golit stomacul în șanțuri, gata!, lucrurile revin la normal.
Ei, ăsta-i Emi când vede drujba… Lucrurile de maximă importantă în viața lui devin benzina și uleiul de lanț și tot ce aduce a material lemnos e în pericol de moarte!
Lucram, într-o toamnă, la poteca de creastă a Munților Făgărașului, în extremitatea vestică. Ne făcusem tabăra pe malul Oltului și bălăuream, în fiecare zi tot mai sus, să regăsim poteca veche de bandă roșie, pierdută de ani de zile și năpădită acum de vegetație tânără și viguroasă.
Drujba incapuse pe mâna lui Emi iar Emi nu-și mai încăpea în piele. Nu-s sigur dar cred că noaptea dormea cu capul pe lamă, numai să fie sigur că, a două zi, jucăria rămâne tot la el!
Unde nu vine o dimineață, devreme, pe când tocmai scoteam nasul din cort și-mi ziceam, cu satisfacție, că plouă vârtos așa că azi ne odihnim, că mi-l văz pe Emi apucând-o cu pas hotărât și cu drujba-n mâna, spre intrarea în potecă!
-Aaaaaloooo, Emiiiiiiiii!!!...
-Ce-i?, zice ăsta peste umăr.
-Un’ te duci?!?
-Păi..mă duc unde am rămas ieri cu curățatul. Să tai mai departe.
Atâta bucurie era în cuvântul “tai” că mi s-a pus un nod în gât și, cu greu, abia am reușit să-l rog să mai aștepte un pic, poate se oprește ploaia.
Va amintiți personajele din seria Harry Potter care se numesc dementori?
Dementorii sunt printre cele mai urâte creaturi care umblă pe acest pământ. Ei infestează locurile cele mai întunecate și mai murdare, se glorifică în decădere și disperare, scurg pacea, speranța și fericirea din aerul din jurul lor ... Apropiați-vă de un dementor și fiecare sentiment bun, fiecare amintire fericită va fi aspirată din tine. Dacă se poate, Dementorul se va hrăni cu tine suficient de mult timp încât să te reducă la ceva ca sine ... fără suflet și rău. Nu vei rămâne decât cu cele mai rele experiențe din viața ta. "
Eh, cam cum te-ai uita mătăluță la un dementor, cam așa se uita Emi la mine.
După vreo două ceasuri în care ura din privirile lui Emi îmi amărâse cafeaua de dimineață peste normativul îndeobște acceptat m-a trăznit o idee. Prognozele de pe net susțineau că ploaia înspre Făgăraș o mai duce vreo trei zile, din punctul ăsta de vedere nimic de făcut în afară de a strânge tabăra și a pleca spre cășile noastre. Dar, în Lotru, în partea ailaltă a Văii Oltului, mai era o nădejde de vreme acceptabilă.
Că să-l îmbunez pe Emi am zis să mergem în Lotru. Ne urcăm în mașină, o luăm pe Lotrioara în sus vreo 30 de kilometri și, feriți de ploaie, o să lucrăm la o potecă ce urcă spre cabană Prejba, potecă și mai înțelenită decât cea din Făgăraș. Cu atât mai bine, mai mult de tăiat pentru drujba lui Emi!
Ne îngrămădim, cu cățel, purcel, bagaje, cu drujbă și cu Emi în mașină și dă-i la deal, pe un drum pe care-l doresc dușmanilor mei. Ne hurducăim așa aproape două ceasuri și, în sfârșit, apuc să trag mașina într-un petic disponibil pe marginea drumului îngust.
Deschid portbagajul, încep să scot sculele necesare, le orânduiesc pe jos și fac planuri de lucru cu colegii în timp ce îmi aprind o țigară. Și-odată începe să plouă! Zdravăn.
Ce-i prea mult e prea mult chiar și pentru mine!
-Gata, am zis, împachetarea și acasă că nu mai e de stat!
Pas de-l găsește, însă, pe Emi…
Îl scăpasem din ochi două minute, cât ai fuma o țigară, nu mai mult.
L-am aflat după sunetul drujbei…și după o jumătate de ora de căutare. Ud fleașcă tăia fericit!
I-aș fi dat drujbă cadou, s-o ia acasă numa’ să nu-l mai văd amărât.
Da’ n-aveam la îndemână o pădure să-i dau…
