Chitara

            Puține lucruri aduse din civilizația urbană în călătoriile montane îs mai de folos ca o chitară.

            Da, da, știu, cântatul seara în cabane deranjează turiștii obosiți de drumeții! Bine, în anii din urmă s-a mai rezolvat asta, încep tot mai mult să lipsească din peisaj cabanele de altitudine și urmarea fericită e că nici drumeți obosiți nu mai sunt așa de mulți.

            Revenind la filozofia cântatului (la chitară) numa’ cine nu s-a angrenat vreodată în murmurat, cântat, zbierat versuri acompaniat de vesel zdrăngănit de coarde nu știe cât de bine face la psihic. Și, mare mirare, uneori chiar la mușchii picioarelor! Da’ nu despre asta e vorba necesarmente în povestea noastră.

            Povestea e despre o întâlnire a unui grup de montaniarzi la o cabană. Ne întâlnim, ne pupăm(că era înainte de vremea virusului...), ne punem pe la mese, povestim, râdem, glumim, nu părăsim incinta...și, inevitabil, ajungem și la cântat.

            Mă ia Marius pe după umeri și, lângă un pahar de vin de Focșani, mai trăim o dată clipe care ne-au jalonat prietenia de vreo zece ani încoace. Râdem cu lacrimi, zicem ceva care nouă ne sună bine, a muzică, ăilalți se prăpădesc de râs sau de nervi, după facultăți...

            Noi chitară n-avem, că, luați cu ale vieții, ne-am oprit cu muzica aproximativ pe la cântecele grădiniței. Dar, sfinte Dumnezeule, deși e deja seară, avem un chitarist frenetic încă de pe la prânz. Nu face parte din grupul nostru dar știe cam aceleași cântece ca și noi. Și le zice, repetat, de când soarele se afla încă în crucea zilei.

            Acuma două fapte-s de remarcat la chitaristul nostru. Unu la mâna, că știe cântece e totuși o exagerare. Mai degrabă știe un cântec. Că la el toate sună absolut la fel. Și nici felul ăla nu-i prea melodios, e un fel de tânguire care-ți zburlește părul pe mâini și pe picioare (și pe cap, dacă îl mai ai...părul de pe cap, nu capul!). Și îți face sete, ca să mai uiți de greutățile traiului...

            Doi la mâna, în ceea ce-l privește pe chitarist, sigur se aplică observația mea că jeluirile lui produc sete. Omul, împreună cu un tovarăș, necunoscut nouă și acesta, bea bere într-una, de când a început să cânte. Tovarășul așijderea. Quod erat demonstrandum.

            Una peste alta seara trece, vinul se termină, chitaristul, neîntrerupt de nimic, e la a patruzecea reluare a repertoriului propriu (și cam la a tot atâta sticlă de bere...), ne ridicăm de pe la mese și plecăm să facem nani.

            Se ridică și chitaristul, împreună cu prietenul său, și ies afară din clădire. Cu coada ochiului surprind momentul când berea, bălăngănindu-i-se în stomac, îi frânge echilibrul și orice altă urmă de rezistență și îl trântește în față ușii. Unde rămâne ca fulgerat.

            Remus sare să-l ajute să se ridice. Dă să-l salte da’ se oprește la sfatul tovarășului acestuia:

-Laaaaasă-l, ba, că n-are nimic!...

            După care, îngrijorat până peste poate:

-Băi, da’ chitara... Chitara, a pățit ceva?!?

Interviu cu mine insumi. Voluntar in Carpati.

1. Am înțeles că ați lansat programul „Voluntar în Carpați” în anul 2013, iar Asociația Montană Carpați a fost înființată în 2008.

1.1 Dumneavoastră ce funcție aveți în Asociație?

În afară de poziția întâmplătoare de coordonator de voluntari nu ocup, în mod oficial, vreo altă funcție. Deși îmi place să cred că experiența și implicarea îmi permit să fiu o voce “cu oarecare greutate” între cele care se aud atunci când se discuta proiecte. Și când se sforăie în corturi, dar asta e altă poveste.

1.2 Înțeleg că Asociația se ocupa de refacerea marcajelor și înainte de lansarea programului. De ce ați considerat necesar să lansați programul „Voluntar în Carpați”?

În ultimii ani acțiunile de remarcare au sporit că număr și amplitudine. Inițial acestea au putut fi susținute doar cu entuziasmul și sprijinul financiar al membrilor Asociației sau al simpatizanților acesteia. Atunci când obiectivele au devenit mai generoase (sau mai generale) am simțit nevoia să le putem prezenta într-un cadru unic în așa fel încât să putem accede la un sprijin mai consistent, fie că vorbim de finanțări, fie că vorbim de apelul la voluntari.

Am considerat că, pentru un potențial sponsor, de exemplu, este mai tentant să poată fi prezentat ca susținător al unui proiect mai amplu, cu etape duplicabile în timp și spațiu.  La fel, voluntarii devin, astfel, parte a unei unice acțiuni, se pot raporta la rezultatele întregii noastre activități astfel încât nicio participare nu mai poate fi privită ca mai importantă sau mai puțin importantă decât altă participare. Toată lumea contribuie la edificarea întregului.

Nu în ultimul rând am considerat că e bine că fiecare dintre genurile de activități pe care le desfășurăm să devină un “brand”, să se poată identifica cu ușurință în rândul publicului. Simultan, drept urmare, am lansat programe ca “Prin munți cu AMC!” (programul de ieșiri pe cărările muntelui înconjurați de prietenii noștri), sau “Inițiere la înălțime” (program destinat atelierelor de inițiere în activități sportive montane: cățărare, schi, schi de tură etc)

1.3 De ce este nevoie de refacerea infrastructurii (refugii, adăposturi, cabane etc) și a marcajelor de pe traseele din Carpații românești?

În primul rând din motive de securitate a celor care circulă prin munți. Pentru că, priceput sau mai puțin priceput în ale turismului montan, aproape fiecare călător a avut nevoie, la un moment dat, de un punct de sprijin ca să se poată orienta, odihni, reface atunci când a călcat pe cărările muntelui. Pentru că lipsa acestui punct de sprijin duce, în foarte multe cazuri, la evenimente cu urmări grave.

În al doilea rând, o infrastructură adecvată, îngrijită și corectă, sporește încrederea de a începe sau a continua acest gen de activitate în rândul celor care încă nu au devenit dependenți de turismul cu rucsacul în spate. Această înseamnă, în ultimă instanță, mai mulți oameni care fac mișcare, care se aliniază la norme de comportament ce impun respectul naturii și atenția și grija către cei din jur.

2. Înțeleg că vă doriți să refaceți tot traseul de creastă al Carpaților româneşti, din Maramureş până în Mehedinți.

2.1 Nu includeți și Carpații Occidentali în proiect? De ce?

Spre deosebire de lanțul Orientali-Meridionali, care prezintă o creastă bine definită pe aproape tot parcursul, Apusenii sunt mai greu de încadrat în ideea inițială, aceea de a marca un traseu care să parcurgă continuu majoritatea masivelor muntoase din România. Din acest motiv ei n-au făcut parte din viziunea pe care o denumisem “Bandă roșie”. Însă programul “Voluntar în Carpați” excede cadrul acestei viziuni. Chiar dacă noi continuăm să ne subordonăm dorinței de a ajunge, în final, la un traseu refăcut pe toată linia de creastă a Carpaților nu refuzăm să executăm și lucrări în orice altă zona care necesită intervenția noastră. Apusenii vor deveni și ei o țintă importantă pe măsură ce grupul de membri AMC din zona Clujului (a Ardealului, în general) va deveni mai puternic.

3. Sunteți ajutăți și de salvamontiști în acțiunile dumneavoastră?
3.1 Cine vă mai sprijină?

Serviciile Salvamont sunt unul din principalii piloni de sprijin. În mai multe modalități. Am fost sprijiniți financiar de către Salvamont prin decontarea (măcar parțială) a cheltuielilor voluntarilor implicați în acțiuni. Am primit, în cele mai multe cazuri, cea mai mare parte a materialelor necesare, sprijin logistic (unelte mai speciale, mijloace de transport, cazare). Ne-au fost puse la dispoziție informațiile necesare orientării, proiectele de refacere (acolo unde au existat). Am beneficiat de cazare în bazele Salvamont sau de cursuri special organizate pentru voluntarii participanți ( cursuri de prim-ajutor pe munte, de exemplu). Nu în ultimul rând membrii Salvamont chiar au participat activ la execuția propriu-zisă, alături de membrii Asociației și voluntari.

Putem adăuga, la entități care ne sprijină, Consiliile județene (de care aparțin, de regulă, Serviciile Salvamont). Principalele Consilii care au sprijinit aceste activități (de la conferințe de presă până la finanțare) sunt cele din județele Vrancea și Sibiu. (acolo unde, de altfel, am avut și cele mai consistente acțiuni)

Aproape de fiecare dată am avut sprijin de la cabanele turistice aflate pe traseele pe care le-am refăcut. De la cazare și masă pentru voluntari până la sprijin fizic din partea personalului lucrător la aceste cabane. Două din cele mai importante cabane cu care am colaborat pe aceste baze sunt Suru și Negoiu, în Munții Făgăraș  precum și Malaiesti în Bucegi.

Evident sunt foarte importanți voluntarii prezenți la acțiuni. De neînlocuit.

Am primit sprijin și de la alte organizații de profil: Argesiss Pitești, Mecanturist Galați sau Hai pe munte Iași sunt cele cu care am colaborat cel mai mult.

Să nu uităm de cei care ne sprijină strict financiar. Am primit fonduri (e drept, din care se bugeteaza și celelalte activități pe care le face Asociația) din donații, de la persoane private, sponsorizări de la întreprinderi, redirecționări ale sumelor de până la 2% din impozitul pe venit al persoanelor fizice.

4. Din ce am citit, am înțeles că munca dumneavoastră constă în revopsirea marcajelor, îndepărtarea obstacolelor de pe poteci, repararea sau ridicarea de momâi, montarea de stâlpi indicatori şi de balizaj, de panouri informative.

4.1 În ce altceva mai constau acțiunile de refacere a marcajelor de pe trasee?

Fără să am pretenția că voi enumera exhaustiv operațiunile pe care le executăm pe trasee o să încerc să redau cât mai multe dintre acestea:

Cărat. De regulă cu spinarea. Această operațiune este inevitabil prezentă, indiferent ce altceva mai presupune acțiunea respectivă;

Identificarea traseului în teren. De regulă se face într-o expediție anterioară etapei propriu-zise de remarcare.

Refăcut marcajele cu vopsea pe suporturile existente. După ce se stabilește locul viitorului semn de marcaj se curăță cu peria de sârmă suprafață de vopsit. La prima trecere se vopsește fondul alb al semnului urmând ca, într-o nouă trecere, după ce prima vopsea s-a uscat, să se deseneze și semnul propriu-zis al marcajului, cu culoarea potrivită.

Indepărtarea obstacolelor. Cu mâna, securea, fierăstrăul sau drujba se rup, taie și îndepărtează de pe potecă și din imediata apropiere a semnelor de marcaj vegetația tânăra care obturează trecerea sau vederea semnelor sau doborâturile din poteci.

Montarea de stâlpi indicatori. În locurile în care nu există suporturi naturale pe care să se poată aplică semnele de marcaj sau acolo unde ele trebuie să fie vizibile de la distanțe mai mari (de regulă pe creste) sau la intersecții de trasee se montează stâlpi metalici. Uneori măcar de lemn. Operațiunea presupune săparea unor gropi și turnarea unor fundații din beton în care să se încastreze stâlpii. În cel mai rău caz fundația e substituită de fixarea stâlpilor prin împănarea cu pietre.

Ridicarea de momâi. În lipsa stâlpilor necesari ei sunt înlocuiți cu grămezi de pietre a căror înșiruire în teren poate ajuta la ghidarea turiștilor. Grămezi în care ideal este să fie fixată o lespede suficient de mare ca să poarte pe ea semnul de marcaj corespunzător.

Conturarea potecii. Acolo unde poteca traversează porțiuni înclinate, face cotituri bruște, ori nu se mai cunoaște poate fi necesară săparea astfel încât să permită turiștilor să o recunoască și să o parcurgă cu riscuri de alunecare cât mai reduse.

Consolidarea potecii. În zonele unde trecerea turiștilor sau scurgerea apelor poate duce la surparea potecii consolidăm zona expusă cu trunchiuri de lemn care să susțină malul acesteia.

Refacerea/construirea podeţelor peste cursurile de apă.

Refacerea (curățarea, decolmatarea) izvoarelor din traseu

Repararea de refugii turistice. Repararea presupune asigurarea etanșeității adăpostului, refacerea mobilierului din interior.

Refacerea/restaurarea altor genuri de construcții de pe trasee (ziduri de sprijin, izvoare/fântâni, monumente)

4.2 Ce sunt stâlpii de balizaj?

Stâlpii așezați pe traseu pentru a-l face vizibil și care poartă pe ei doar o paleta cu semnul de marcaj, nu și săgeți indicatoare ale direcţiiilor ori panouri informative.

4.3 Cum ați cărat atât de multe materiale până la altitudini mari (stâlpi metalici etc)? Cum v-ați descurcat? Am văzut pe FB niște poze cu un tractor cu o remorcă, dar la altitudini mari cum reușiți (vorbeați de saci de ciment cărați în spate)?

Mijlocul de transport cel mai utilizat este spinarea (și/sau brațele) voluntarilor. Încercăm, atât cât pot pătrunde mijloace mecanizate de transport, să le folosim ( camioane, tractoare, TAF-uri, ATV-uri, SUV-uri și alte acronime). Am transportat și cu căruța sau pe măgari. Dar toate se opresc la un moment dat și de-acolo...voluntarii.

5. Înțeleg că voluntarii își plătesc singuri transportul și mâncarea. Cum faceți rost de materialele necesare (vopsea, stâlpi, tablă pentru indicatoare, pensule etc)?

Din păcate, în multe cazuri voluntarii își plătesc singuri cheltuielile. Deși am reușit, uneori, să asigurăm o diurnă care era destinată să acopere, măcar parțial, cheltuielile lor cu mâncarea și transportul. Și, în majoritatea cazurilor, am asigurat cheltuielile ocazionate de cazarea sub alte acoperișuri decât cortul sau cerul liber.

5.1 Materialele sunt cumpărate din donațiile voluntarilor / din banii asociației?

Materialele sunt cumpărate din banii asociației. Voluntarii au, uneori, și calitatea simultană de donatori dar pentru Asociație în general și nu strict pentru proiectul la care participa. Atunci când ajungem în faza de a chema voluntari la o lucrare, de regulă, avem deja bugetul asigurat pentru materialele necesare.

Am avut cazuri în care donațiile/sponsorizările prietenilor noștri au fost direct materiale/unelte/alimente destinate acestui gen de operațiuni.

5.2 Sau sunt oferite de Salvamont (într-o postare spuneați că Salvamont Sibiu a oferit vopsea, săgeți, indicatoare și stâlpi)? 

De multe ori colaborarea bună cu serviciile Salvamont a dus la situația în care materialele necesare au fost asigurate de către acestea.

5.3 Cât costă o astfel de refacere de marcaje? (m-ar interesa o estimare, de exemplu atâția kilometri marcați costă cam atât; mă refer la costurile materialelor).

Este destul de greu de răspuns cu un număr la această întrebare, chiar dacă vorbim strict numai de materialele necesare pentru că traseele sunt foarte diferite din punct de vedere al complexitățîi operațiunilor de executat. Traseele împădurite sunt mai ieftin de remarcat, suportul semnelor de marcaj există și nu e nevoie de foarte multe în afară de vopsele. Dacă traseul este în golul alpin devine mai scump din pricina stâlpilor și materialelor pentru fundația lor.

Pentru o imagine, totuși, asupra costurilor unei acțiuni de remarcare o să folosesc unul din proiecte, remarcarea din zona Negoiu. A cuprins 7 trasee din jurul cabanei Negoiu, însumând aproximativ 35 de km de potecă și a necesitat prezența a 20 de voluntari pentru 10 zile. Costurile materialelor necesare proiectului ar fi fost cam 14.000 de lei. Costul întregului proiect, cu diurnă și cazare pentru voluntari ar fi fost în jurul a 25.000 de lei.



6. În mod obișnuit, odată la cât timp ar trebui refăcut un marcaj?

Referindu-ne strict la durata de viață a materialelor utilizate perioada de reparație capitală la un traseu o estimez undeva între 5 și 10 ani. Cel mai bine ar rezista stâlpii metalici, cel mai puțin marcajele cu vopsea sau construcțiile pe bază de lemn.

6.1  Care sunt factorii care contribuie la distrugerea marcajelor de-a lungul timpului?

Primul factor, în ordinea vitezei cu care contribuie la degradare, este cel uman. Agresiunea, în acest caz, se petrece mai ales asupra indicatoarelor (am avut cazuri în care nu au supraviețuit mai mult de 3 zile de la instalare!) , stâlpilor metalici (care par a fi o sursă de materiale de construcție în zone foarte lipsite de alte oferte) sau construcțiilor de lemn (balustrade, bănci, mese, paturi). Defrișările masive, drumurile deschise pentru exploatarea lemnului afectează potecile și semnele de marcaj instalate pe copaci.

Al doilea factor, chiar mai important, sunt condițiile meteo-climatice. Construcțiile unui traseu sunt supuse influenței fenomenelor naturale: ploi, îngheț-dezgheț, ger, vânt, avalanșe. Apar surpări ale potecilor, dărâmarea construcțiilor zidite, putrezirea construcțiilor lemnoase, indoirea sau desprinderea săgeților indicatoare sau a stâlpilor și ștergerea semmnelor vopsite.

7. Scriați pe grup că, pentru un traseu de aproximativ 4 ore, necesarul este de doi litri de vopsea. Cam câți litri de vopsea luați cu dumneavoastră (ca echipă mă refer) atunci când plecați la refacerea unui traseu?

În medie o persoană poate utiliza cam un litru de vopsea pe zi.

7.1 Cam câte kilograme de material cară un om din echipă atunci când se pleacă la o astfel de acțiune (ca medie sau ca maxim)?

Acțiunile pot fi organizate în cel puțin două feluri:

•          o tabăra de bază, în care se află toate materialele necesare și din care, în fiecare zi, echipele pleacă pe traseu doar cu materialele și uneltele necesare în ziua respectivă. În acest caz efortul este mai mare în zilele de început și sfârșit, atunci când se urcă/coboară materialele la/de la tabăra de  baza. Efortul mediu presupune o greutate “normală” pentru un rucsac, 10-20 de kg în zilele de cărat și poveri ceva mai mici în zilele de lucru. Deși, pe lângă materiale, în fiecare zi, mai trebuie cărate haine, mâncare, apă, alte mărunțișuri…

•          o acțiune liniară, în  care se intră pe traseu pe la un capăt și se iese pe  la celălalt. Este mult mai greu în acest caz pentru că, pe lângă bagajul personal, care poate deja să cântărească 12-18 kg trebuie mutate, simultan, de-a lungul traseului și toate materialele necesare. Cred că au fost situațîi în care am avut cel puțin 20 de kilograme în bagaje și situații extreme în care ne-am apropiat de 30 kg.



8. Vorbeați și despre alte lucruri necesare: „de la echipament individual de protecție a muncii...până la unelte mai sofisticate, drujbe, bormașini portabile...cam tot ce-ți trece prin cap într-un șantier de construcții: ciment, țeavă, cuie, șuruburi, tablă, scule de tăiat, înșurubat, ciocane, rangi...lista e nesfârșită, deja plecăm cu câte o basculantă de materiale și scule după noi”.

Puteți să explicați la ce vă foloseau aceste unelte și materiale (ce construcții / reparații făceați cu):

8.1  drujbe, bormașini? (ați făcut mese, puncte de popas, refugii)? Dacă da, unde?

Drujba este unealta principală pentru a croi drum prin(sau a înlătura) trunchiurile de arbori căzute în potecă în urmă prăbușirii copacilor (de bătrânețe, boli, furtuni, trăznet). De asemenea o folosim la îndepărtarea vegetației  de pe firul potecii sau a ramurilor care obturează vizibilitatea semnelor de marcaj.

Bormașina e folosită în multiple operațiuni unde sunt necesare găuri sau inşurubări: de la găuri în stâncă, pentru ancorarea lanțurilor de sprijin în zone expuse, a balustradelor, până la găuri în stâlpii de marcaj și în săgețile indicatoare, pentru a le putea asambla împreună. Evident că înșiruirea nu e exhaustivă.

8.2  saci de nisip și ciment, țevi, cuie, șuruburi etc (ați construit ceva)? Dacă da, unde?

Nisipul și cimentul (și adesea apa, care nu există totdeauna unde ai nevoie de ea) sunt ingredientele pentru  betonul pe care îl folosim la fundația stâlpilor și la alte lucrări de zidărie. Țevi, tablă,  cuie, șuruburi, piulițe, șaibe apar în orice construcție.

9. Când refaceți un traseu, îl refaceți total, îi puneți tot ce are nevoie? Spuneați pe FB că: „Turistul pleacă pe un traseu bine marcat pe copaci, convins că va fi ghidat bine, și se pierde în pajiștea alpină unde nu există suport pentru semne de marcaj dacă nu te-ai dus și cu stâlpii aferenți”.

Am avut și situații mai puțin favorabile în care, într-o singură etapă, nu am reușit să definitivăm un traseu cu toate elementele necesare. În general din pricina timpului prea scurt în care am putut beneficia de aportul voluntarilor. Față de proiectul de-acasă pot să apară o mulțime de evenimente care să împiedice realizarea conform socotelilor inițiale. Ultimele astfel de evenimente au apărut, de exemplu, în etapă de remarcare de la cabană Suru. Începând cu numărul de voluntari redus față de ceea ce am estimat în proiectare, continuând cu vremea potrivnică, cu destul de multă ploaie și culminând cu două nopți pierdute, una în care am ajutat salvamontiștii să coboare din creastă trupul (doar trupul, din păcate) unui decedat în zona Lăiţel-Călțun și una în  care am însoțit, îngrijit și salvat,  în ultima instanță, tot cu sprijinul Salvamont, un turist pe care l-am găsit în hipotermie, singur, în zona Chica Fedeleşului.

Desigur că prima urgență devine, în aceste cazuri, definitivarea traseului. Din motivele pe care le enumerăm în textul citat în întrebare.

10. Unde stați când mergeți în drumeții pentru refacerea marcajelor: cort, cabană,ambele?

Casa noastră, de regulă, este cortul. Dar am folosit și capacități de cazare ale cabanelor din zonă sau refugii turistice.

11. În categoria „Viziune” de pe site-ul Asociației spuneți că „Oamenii vor fi mai responsabili şi mai activi, ştiind să aprecieze, să respecte şi să protejeze patrimoniul montan şi mediul înconjurător. Muntele va fi descoperit şi înţeles ca o plăcere pentru ochi, o gură de aer curat pentru organism şi o împlinire pentru suflet”.
De ce credeți că se va produce această schimbare în bine?

Pentru că nu suntem singurii care depun eforturi ca ea să se producă. Pentru că ne-o dorim. Și atunci acționăm încercând să atragem oamenii spre munte. Aici, aproape  inevitabil, vor fi nevoiți să înțeleagă și să respecte valori precum camaraderia, spiritul de întrajutorare, disciplina și atenția la cele ce te înconjoară. Pentru că acționăm la nivelul copiilor și al tinerilor, încercând, prin programele educative, să-i facem continuatori ai spiritului montan de altădată, mai apropiat de natură și semeni, mai responsabil și respectuos față de valorile materiale și morale pe care le pot întâlni la înălțime.

12. Cum credeți că este văzut/perceput/înțeles muntele la ora actuală de către români în general?

Evident că nu există o percepție unitară. La un capăt al scalei muntele este văzut doar ca o  sursă (destul de facilă) de venituri (lemn, energie, piatră, minereuri, fructe de pădure, vânătoare, turism). La cealaltă extremă se dezvoltă un curent care așează muntele pe un piedestal unde omul ar trebui să nu-l mai atingă, pentru a-l prezerva.

Dacă, însă, asimilăm muntele cu natura, cu ultimul bastion de rezistență împotriva poluării de orice fel, constatăm că este privit cu simpatie, măcar la nivel declarativ. Vezi protestele pentru Roșia Montană. Probabil că nu întâmplător au cea mai mare amploare, chiar dacă miza e mai mică decât în cazuri mai grave, la care forța civică nu s-a manifestat atât de puternic.

Mai este, însă, mult de lucru ca atitudinea românilor față de munte și mersul la munte să însemne mai mult decât declarații de complezență.

13. Ce anume credeți că ar trebui să se mai schimbe în comportamentul turiștilor pe munte?

Încep enumerarea cu ceea ce poate fi o obsesie personală: securitatea. În primul și-n primul rând mi-aș dori să continue curentul actual: turiștii să urce la munte din ce în ce mai bine echipați și informați.

În al doilea rând mi-aș dori ca refugiile și cabanele să recâștige statutul de casă a turistului, de loc de adăpost și întâlnire pentru cei cu urcă la munte pentru binefacerile pe care nu le pot găsi în orașe.

Trei la mâna, deși potecile sunt tot mai curate, mai avem de tras până când o să înțelegem că, vorba ceea, un pet dispare în 800 de ani, nesimțiții niciodată! Mă rog, eu sper să dispară și aceștia, mai repede decât peturile și cutiile de bere...

14. Câte persoane vin, de regulă, la o acțiune de refacere a marcajelor?

Din motive de logistică nu invităm mai mult de 15-20 de participanți la o singură acțiune. Au fost și cazuri în care am fost peste 50 de participanți dar am întâmpinat mari probleme de organizare și asigurare a logisticii, motiv pentru care preferăm grupe mai mici.

14.1 Vin oameni din diferite orașe/regiuni din țară?

Am întâlnit, la aceeași acțiune, într-un grup de 10 participanți, persoane din Arad, Cluj, București și Galați.

14.2 Ce vârste au cei care vin?

De regulă acceptăm participanți cu vârstă minimă de 18 ani. Cu acord notarial din partea părinților sau însoțiți de părinții care și-au asumat, astfel, întreaga răspundere, am avut participanți și mai tineri, între 12 și 17 ani. Vârsta maximă nu e specificată nicăieri. Am avut coleg o persoană care depășise 70 de ani. Dar care umbla pe munte cu mult înainte da a se naște colegii de acțiune.

15. Prin plimbările mele am observat și eu că multe dintre marcaje nu mai sunt vizibile. În general, cine se ocupă de marcarea traseelor? Există o autoritate care ar trebui să se ocupe de refacerea lor (Salvamontul, de exemplu) sau ele au fost îngrijite dintotdeauna de iubitorii muntelui?

Condițiile materiale și financiare necesare lucrărilor de amenajare și întreținere a traseelor  turistice montane se asigura  de consiliile județene/locale sub a căror autoritate funcționează serviciul Salvamont. (citat din HG 77/2003, îndeobște cunoscută sub numele “Legea Salvamont”)

Aceeași normă stabilește că Salvamont coordonează acțiunile în acest domeniu.

În consecință, marcaje poate executa oricine. Coordonat de Salvamont și pe banii Consiliului. Atât că Salvamontul duce, adesea, o lipsa cronică de angajați iar banii nu-s destui, tot adesea, pentru a rezolva probleme chiar mai stringente decât turismul.

În consecință multe din operațiunile de refacere sunt executate de ONG-uri care vin adesea și cu resursele financiare cu tot.

16. Am înțeles că în munții Lotrului ați făcut prima acțiune de remarcare a traseului după 30 de ani. Ați refăcut și marcaje care nu mai fuseseră înnoite de o perioadă și mai mare de timp?

Nu prea există marcaje care să nu fi fost refăcute de mai mult de 30 de ani. În anii ‘75-’80 o acțiune națională, “Asaltul Carpaților”, a Organizației Naționale a Pionierilor, a însemnat remarcarea a aproximativ 12000 km de poteci pe aproape 800 de trasee.

17. Câți kilometri de trasee ați marcat în total până acum?

Nu pot să dau un număr exact fără o operațiune destul de laborioasă de însumare. Estimez că am trecut binișor de 3500. Mai important decât lungimea totală mi se pare faptul că, odată cu fiecare kilometru în plus, constatăm că opinia publică apreciază ceea ce facem, că primim mulțumiri din Caracal sau de la Munchen, că sprijinul montaniarzilor este tot mai consistent.

18. În Munții Lotrului am înțeles că traseul de creastă are 80 de kilometri. Care a fost cel mai lung traseu refăcut într-o singură acțiune?

Acesta.

19. Care a fost cea mai dificilă acțiune (sau cele mai dificile dacă sunt mai multe)? De ce?

Remarcarea Munților Vrancei. Pe care am executat-o, în mai multe etape, în anii 2011-2012. Fiind un masiv lipsit de orice baza turistică (refugii, cabane), în perioada de reflux al interesului pentru turismul montan, anii ‘90, acest masiv a fost foarte puțin vizitat. Traseele sunt, în mare majoritate prin pădure. Atunci când am încercat să le remarcăm a trebuit să le redescoperim, practic potecile se şterseseră, erau inundate de vegetație, acoperite de doborâturi.

20. În Munții Lotrului am înțeles că ați refăcut nu doar traseul de culme (bandă roșie), ci și un traseu secundar cu bandă albastră. Înțeleg că programul nu se limitează la refacerea traseelor de creastă?

Cum spuneam, programul trece dincolo de ideea inițială a remarcarii unui traseu de creastă și încearcă să ducă intervenția noastră și în zone care au cel mai urgent nevoie de reparații. Prioritizarea acestor intervenții este o problema întrucât sunt foarte multe cele care ar avea nevoie și, atunci când ne stabilim zonele de muncă, de fiecare dată, trebuie, cu regret, să amânăm locuri unde ne-ar fi drag să participăm sau în care ne cheamă  prieteni ai noștri.

21. Știți câți kilometri de trasee marcate există în total în Carpații românești?

Cam 12000. Și aproximativ 800 de trasee marcate.

22. Dumnevoastră, personal, de ce vă place muntele?

Probabil pentru că am crescut în umbra Făgărașului și deschizând dimineață fereastra camerei priveam, totodată și prin Fereastra Mare...

Probabil pentru că nimic nu mă emoționează atât de tare că reintalnirile cu banda roșie a crestei Făgărașului...fiecare nouă intersectare cu traseul de creastă începe cu o mângâiere pe lespedea care poartă marcajul...și uneori cu folosirea batistei...

Probabil pentru că niciunde nu mă simt mai liber decât în împărăția pădurii, a stâncilor, a caprei negre și a lui Moș Martin...

Probabil pentru că, de-a lungul vremii, am însoțit și am întâlnit oameni minunați în peregrinările prin munți...

23. De la ce vârstă mergeți la munte?

M-am născut și am crescut sub aripa Munților Făgăraș, în orașul Făgăraș. Într-o familie cu strânse legături cu muntele. Așa că, de mâna tatălui meu, am bătut cărări de munte...dintotdeauna. Prima amintire (documentată de fotografii, de aceea mi-o și amintesc, probabil) despre călătorii la munte, la cabane, este pe la 6 ani, la cabana Urlea. Iar prima parcurgere a crestei Făgărașului am făcut-o pe la 8 ani. Dar nu era ceva neobișnuit. Sașii din zona Făgărașului, Sibiului, Cisnadiei erau model pentru toți ceilalți și aveau acest obicei, de a parcurge munții de mâna cu copii, chiar la vârste mai fragede.

24. De ce ați ales să vă implicați activ în activități precum cele de refacere a marcajelor?

Cred că fiecare dintre noi trebuie să dea înapoi societății o parte din ceea ce primește. Eu primesc clipe minunate în munți, era normal să încerc să dau muntelui ceva înapoi. Fac asta din studenție, de acum 30 de ani. În Asociația Montană Carpați am găsit terenul propice să o fac cu mai mult spor decât până acum. Așa că am planuri mari și visuri multe.

25. Puteți adăuga orice informație vi se pare relevantă pentru subiectul articolului și despre care eu nu m-am gândit să vă întreb.

Aleg să citez (din mine, ca din clasici) un text care încearca să explice cam cum se petrec lucrurile într-o acțiune de remarcare. Repetând o parte din cele afirmate mai sus:

În general participarea la o acțiune de remarcare presupune:

•          să aveți dorința de a participa și de a face, veselia și buna-dispoziție constituie avantaj;

•          să dețineți un minim de echipament montan, care, de regulă, este menționat în textul invitațiilor de participare;

•          să aveți o condiție fizică/stare de sănătate care să permită parcurgerea traseelor descrise, uneori cu greutăți suplimentare față de bagajul personal, constând în materialele necesare acțiunii;

•          să va asigurați alimentele necesare pentru perioada acțiunii, precum și minimul de trusa medicală, mai ales în cazul în care urmați un tratament;

•          să încheiați un contract de voluntariat cu AMC în baza căruia va vor fi recunoscute competențele dobândite, și/sau va pot fi rambursate o parte din cheltuielile făcute pentru participare (transport, cazare, masă);

În ceea ce privește desfășurarea propriu-zisă a activității variază de la caz la caz. Dar situațiile cele mai des întâlnite pot fi următoarele:

•          întâlnirea participanților se va face, de regulă, la poalele masivului în care vom desfășura acțiunea, pentru o ascensiune în comun, ca să putem distribui echitabil și după puteri, sarcinile de transport. Și ca să reunim cât mai curând ceea ce va deveni, în cele mai multe cazuri, un grup de prieteni.

•          acțiunea se va organiza cu o tabăra de bază, dacă e posibil într-o cabană turistică sau în corturi, unde vor fi transportate cele mai multe din materialele necesare

•          de la tabăra de bază refacerea traseelor va fi făcută de echipe independente, coordonate în general de membri ai AMC, cu întoarcere în tabăra de bază la terminarea sarcinilor;

•          atunci când traseul de refăcut este liniar acțiunea de refacere se poate face și simultan cu deplasarea taberei pentru noaptea următoare;

•          munca propriu-zisă constă, în general, în refacerea marcajelor turistice prin vopsire, înlocuirea săgeților indicatoare, plantarea stâlpilor de marcaj, defrișarea vegetației sau îndepărtarea doborâturilor din potecă, conturare sau consolidare a potecii, refaceri de lucrări de zidărie. Plus munci conexe, când e cazul: bucătar, paznicul corturilor sau fotograful oficial al expediției.

•          uneltele mânuite sunt, în general, la îndemâna fiecărui participant, cu condiția manevrării cu atenție: rucsac, pensulă, ciocan,sapă, lopată, rangă, chei fixe, fierăstrău etc. Pe măsură ce gradul de pericol în exploatare crește (secure, drujbă) utilizarea e permisă cu tot mai multe restricții, conform dictonului latin care zice: safety first!

Părțile și mai frumoase ale acțiunilor sunt cele de seară, în jurul focului de tabăra. Dar surprizele cele mai plăcute dintr-o tabăra de remarcare vă las să le aflați la fața locului.

În concluzie, nu trebuie să fi urcat Everestul ca să poți participa, sarcini se găsesc pentru toate calificările și calitățile. E nemaipomenit sentimentul de după, când amintirile îți arată că și efortul tău a contribuit la încă un traseu un pic mai sigur pentru cei ce vin în urma ta! Iar prieteniile legate după munca cot la cot n-au preț!

Bică și centimetrul

Fugim de la școală câteva zile și ne aciuăm în Bucegi. La o cabană silvică, undeva pe Lăptici.
În fiecare zi facem câte o tură prin împrejurimi. Împrejurimi mai apropiate sau mai îndepărtate. Padina, Peștera, Babele...ne vânturăm de colo-colo.
Tot în fiecare zi lăsăm pe careva la cabană. Responsabil cu gospodărirea. Taie lemne, face mâncare. Pe mine n-are curaj să mă lase nimeni să mă ocup de mâncare. Știu ei ce știu. Peste nivelul de a desface o conservă, și nici asta nu-mi iese întotdeauna fără emoții, n-am trecut. Și, când vii seara, după o zi de hălăduială, parcă te-ai bucura mai tare la ceva gătit decât la vederea unui pateu de porc proaspăt descăpăcit...
Azi l-am lăsat pe Bică.
Ne întoarcem spre seară și, în loc de foc vesel și adiere de bucătăreală, găsim nimic.
Aproape nimic, rectific. Pe Bică îl găsim. Și un buștean mai gros decât mine pe care eu nu m-aș fi încumetat să-l pregătesc pentru lemn de foc nici dacă aș fi avut drujbă. Bică se încumetase. Fără drujbă. Scorul, evident, 1-0 în favoarea buşteanului. Care avea el o zgârietură în urma eforturilor lui Bică dar cam atât, în rest părea chiar mai viguros decât pe vremea când era copac.
Devine evident că vom mânca pateu de porc proaspăt descăpăcit. Poate și şprot în sos tomat.
Conserva asta de şprot în sos tomat are povestea ei aparte. Şprotul îi aparține lui Bică. Deja de vreo doi ani. A venit într-o tură cu conserva în cauză și n-a apucat s-o mănânce. A adus-o și în tura următoare și povestea s-a repetat. Pe urmă a început s-o aducă fără scopul de a se hrăni cu ea. Se bombase un pic și devenise, deja, un soi de mascotă a grupului și nu concepeam o excursie în care cuplul Bică-şprot să fie separat. Iar asemenea grozăvie nici nu s-a întâmplat, dacă tot veni vorba... A avut Bică acea conservă vreo douăzeci de ani, dacă nu mă înșel. Și poate că trăiește fericită și azi, recunosc că i-am pierdut urma.
Ne resemnăm la gândul că vom mânca uscături. Dar nu-l putem ierta așa de ușor pe Bică. Prin urmare pornim împotriva lui un tir de ironii bine simțite în legătură cu capacitatea sa de a asigura miracolul focului la câteva zeci de mii de ani după ce omenirea descoperise chestia asta.
Bietul Bică încasează din toate direcțiile. Prietena lui, Mirela, încearcă să-l apere dar e, evident, în inferioritate. Numeric vorbind. Însă avea să ne învingă până la urmă.
Ne închide gura tuturor la următorul schimb de replici:
Unul din grup: - Bine, măi, Bica, da’ chiar n-ai fost în stare să tai un lemn?!
Bică, stins: - Băi, am încercat...
Altul din grup: -Ce-ai încercat, frățică? Ce-ai încercat, că nu se vede! Abia ai tăiat un centimetru în lemnul ăla!
Mirela, închizând discuția imperial: -Da, băi, da’ ce centimetruuuu...!
Nu ne-a chiar închis gura. Aici am exagerat. Din contra, aș zice, am deschis gurile larg, inspirând cât mai mult din aerul ozonat, de munte. Că aveam nevoie de aer în plămâni ca să slobozim uriașe hohote de râs.
Și mai râdem și azi încercând să înțelegem dacă Mirela avea un sistem de unități de măsură propriu și dacă centimetrii acestui sistem puteau fi mai grozavi decât aia de-i știam noi, de-acasă...

Mămăligă

            Refacem marcajele din Munții Cernei. Marcajele mai de pe creastă, așa...
            Ne vine, într-o seară, chef de mămăligă. Cu brânză și cu ce-o mai fi pe-acolo. O palincă mică, de exemplu.
            Bucătar avem, pe Sebi. Bucătar, fochist, constructor, hamal, șofer, alergător...bun la toate!
            Mălai avem, apă curge, puțină, în Poiana Lungă, unde ne aflăm, dar curge, sare se găsește...Iar brânză...păi numa’ de brânză nu duci lipsă pe coclaurii Munților Cernei.
De vacă, de capră, de oaie, de...(băi, din ce se mai face brânza, nu, nu din aracet...din ce animal?...), oferta e largă, brânza e dulce-sărată sau iute, zemoasă sau scarţâitoare între dinți de parcă mănânci hârtie, albă-albă sau mai puțin albă, scumpă sau pe de-a moaca...
            Am vreo două kile din aia de-a moaca...eh, n-a fost chiar de-a moaca, am primit-o drept mulțumire pentru că Suzi s-a înhămat la drumul dintre Dobraia și Prisăcina și a avut și autostopişti pe distanța asta. O mamă cu fiica-sa. Și cu Kaufland. Sau orice alt supermarket îndesat în sacoșe, genți, valize, pungi, traiste și, în general, cam tot ce-a inventat omul pentru căratul bagajelor.
-Doamnă, zic, da’ dacă nu eram eu cu Suzi prin pustietăţurile de-aci, cum duceați toate astea acasă?!?
-Mai mergeam, le mai puneam jos, ne mai odihneam, iar mergeam...
            M-am făcut mic și stâlpii, cimentul, nisipul, sculele și vopselele pe care le cărăm noi când mergem la refăcut marcajele prin munți mi s-au părut, brusc, prea ușoare...aproape mi-am promis că, data viitoare, pun și niște pietre în rucsac.
            Bun, recapitulăm: avem bucătar, apă, sare, brânză, mălai...ce-ți mai trebuie pentru o mămăligă ca la mama ei? Ei, ce? Ceaun!
            Avem și de-ăsta! Avem, avem că l-am tot folosit, înainte de a veni încoace, la Peștera, în Bucegi, tot la construit chestii de-astea comestibile. Care chestii, nu știu cum se face, o avea ceaunul ăla ceva special în material, în formă, în culoare, ies mereu bune de se bat turcii la gura ta mai dihai ca la Călugăreni. Bine, acolo nu prea s-au bătut turcii, mai mult au mâncat bătaie...da’, oricum, și la Călugăreni era tot cu bătaie și tot cu mâncat deci zicala e bună!
            E bună zicala da’ nu e ceaunul. Nicăieri.
            Sebi freamătă la gândul că o să-și pună în valoare talentul de bucătar, eu freamăt la gândul că mâncăm, în sfârșit, că-s rupt de foame și uite că ne-mpiedicam în mărunțișul ăsta că n-avem în ce ne fierbe mămăliga, na, belea!
            Foamea cred că-mi întunecă rațiunea și atunci aleg, greșit, să găsesc ceaunul apelând la Pavel. Pavel. Cum care Pavel? Unicul, singurul! Băiatul acela pe care dacă-l întrebi (și l-am întrebat):
-Pavele, am luat ceaunul de la Peștera? răspunde sigur pe el:
-Da!
            Pe urmă mai stă o nanosecundă și zice:
-Cred.
            Cât ar mai fi o fulgerare de fulger și zice:
-Nu.
            Și urmează, zăpăcindu-te complet:
-Nu știu.
            Apoi încheie, apoteotic:
-Uită-te și tu pe-acolo!...
            Și-ți arată cortul în care am descărcat toate materialele aduse cu noi. Ce supermarket, ce depozit de materiale de construcții? Cortul nostru cu materiale și materii, inclusiv cele trebuincioase mâncării, e mai presus de toate astea, e ceva în care nu intri decât cu lanternă și cu firul Ariadnei ieșindu-ți din buzunar. Că din balamucul de-acolo nu mai ieși ușor.
            Răngi, lopeți, oale, ciment, vopsele, pensule, cârpe, salam, saci de gunoi, gunoi, șabloane, diluant, drujbă, furculițe, rucsaci, mănuși, cuie, table, săgeți, aragaz, butelii goale, butelii pline, bidoane, sârmă, sfoară, scoci, iar mănuși, iar vopsele...și mai e și întuneric înăuntru. Și locul mic. Și toate-s ascunse prin pungi, prin sacoșe, cutii și cutiuțe...
            Chiar așa de foame nu mi-e. Așa că nu intru în cort. Fac a două greșeală a serii și îl trimit pe Pavel. Care intră, stă vreo trei secunde înăuntru, nu văd ce face, da’ iese triumfător și zice:
-Nu-i!
            Din toată masa care se pregătește, mămăligă cu brânză, cu cârnăciori, cu alea-alea mi se pare mie că lui Pavel îi e poftă doar de palinca mică. Și la asta nu-i trebuie ceaun, se descurcă cu sticla, așa că conchid eu că nu pune suflet în operațiunea de căutare.
            Îl iau frumos de mânuță și-l duc la Suzi. Deschid uși, ferestre, portbagaj și-l pun s-o inspecteze.
-Vezi vreun ceaun p-aci?
-Nu, zice Pavel.
            Ne mutăm la remorcuţa lu’ Suzi. Goală-pușcă, tot calabalâcul e în cortul de mai sus.
-Da’ aci vezi ceaunul?
            N-are, bre, la ce să se uite, remorca e goală, curată, chiar în penumbra înserării se vede cam de la un kilometru că nu se vede în ea nici un ceaun.
-Nu, zice iar.
-Da’ poate l-am uitat la Peștera, se mai gândește el cu voce tare.
            Asta mă scoate din sărite.
-Cum, mă, la Peștera, cum să-l uităm? Nu l-ai pus tu într-o pungă neagră?
-Ba da.
-Și n-am văzut eu punga aia aici, în Munții Cernei?
-Nu știu, zice.
            Și are dreptate. De unde naiba să știe el ce-am văzut eu?
            Doar că asta mă scoate din sărite și mai tare. Și când sunt scos din sărite instinctul de conservare mi se atrofiază. Drept urmare mă năpustesc, în ciuda oricăror pericole, în cortul-magazie.
            Pufăi, boscorodesc, răscolesc, mă împiedic, mă lovesc, mă rătăcesc, mă regăsesc...într-un sfert de ora, nu mai puțin, ies cu ceaunul în dinți!
            Predau ceaunul bucătarului. Care clocotea, deja de nerăbdare. Și mă pun cu gura pe Pavel. Până se fierbe apa din ceaun îl fierb și eu.
-Nu așa se face, Pavele, nu te dai bătut fără să încerci să rezolvi problema!
            Mai cu exemple de oameni care au ajuns mari și celebri încăpăţanându-se să scoată la cap chestiuni neelucidate de cei de dinaintea lor, mai cu morală bine-simțită, mai cu citate din Kant, Hegel și Ștefan cel Mare, mai cu câte un nume de sfânt pomenit la momentele mai tensionate, îi fac capul pătrat lui Pavel și-mi aduc contribuția la desăvârșirea educației sale. Spre mai bine, sper eu, deși chestia cu sfinții nu-i tocmai educativă...
            Mă opresc doar când simt o mână grea pe umăr și vocea lui Sebi în ureche:
-Da’ o lingură de lemn, s-amestec mămăliga, avem?
            Avem și de-asta. Numa’ bombe nucleare și pamperşi cred că n-avem în cortul ăla. Deși de pamperşi poate nu-s așa de sigur.
            Pavel se simte, își verifică frontala, își face curaj și se azvârle în bezna cu materiale.
            Eu mă duc mai la lumina, spre focul care trozneşte vesel și deasupra căruia se bălăngăne ceaunul cu apă clocotindă.
            Dacă tot mi s-a uscat gura boscorodindu-l pe Pavel zic să mi-o umezesc cu oleacă de palincă. Așa că mă trântesc lângă foc și sticlă și trece ceva vreme până revin la realitate.
            Care realitate se prezintă sub forma întunericului ce ne împresoară definitiv. Lumină mai e doar la foc. La focul cu ceaun. În care ceaun Sebi mestecă cu un băț pe care l-a adunat de pe jos și l-a curățat cu briceagul până s-a potrivit la rugozitate, diametru și lungime.
            Băi, asta înseamnă că n-a primit lingura de la Pavel!
-Da’ nu ți-a adus Pavel lingura?, îndrăznesc eu să zic.
-Nu.
-Da’ unde-i Pavel?
-Habar n-am.
            Băi, lipsește de o juma’ de ora...Unde naiba umblă?
-Paveleeeeee...!
-Daa...se aude, oarecum înfundată, vocea apelatului.
-Unde mama zmeului umbli, mă?, răcnesc eu, cuprins iar de nervi. Va trebui să mai beau o palincă să mă liniștesc.
-În cort, zice ăsta.
-Păi ce faci acolo?
-Caut lingura.
            N-am unde să mă las mai jos că-s deja tăvălit lângă foc. Dar de eram în picioare mă prabuşeam de râs. Și de surprinderea că speech-ul meu motivațional chiar a motivat.
-Las-o focului de lingură, hai încoace, mă!
-Nu, zice ăsta, hotărât. Nu ies de-aici până n-o găsesc!!!
...................................................................................................
            L-am scos cu rugăminți din cort. Și bine am făcut. Că și-acum mai era acolo, căutând lingura. Fiindcă pe asta chiar o uitasem la Peștera.

Deasupra curcubeului

            De două săptămâni coceam, în câtă materie cenușie mi-a mai rămas creață,  ideea de a participa la acțiunea “Haideți, fetelor, să dăm jos ce s-au chinuit alții să care spre ceruri ! “ , mai pe scurt, salubrizare în Portița Viştei... Oasele mele (bătrâne ?) au protestat la gând și drept urmare tot două săptămâni mi-am tratat un umăr cu toate leacurile posibile, numai alifie de praf de stele nu i-am dat și tot nu voia să se rotească ca la ieșirea de pe banda de fabricație. Din pricina asta și mai ales pentru că mi-e drag să urc pe munți cu mai tinerii mei parteneri, nu am rămas singur în concept ci i-am corupt și pe Diana, fata celor mai buni prieteni, pe Andrei, unul din copiii mei (singurul care se putea strecura printre examene) și pe Adina, fata soră-mii.

            Planul a fost să dăm o mâna de sprijin Asociației Montane Carpați la adunat gunoaie de pe creasta Făgăraşului și să încheiem cu un drum până la Podragu.

            Iată-mă vineri, cu Diana și Andrei, în trenul accelerat care duce poporul din București către Timișoara trecând pe sub umbra Făgăraşilor. Accelerat, știm cu toții, un eufemism pentru ”Car cu boi”: merge ca un car și înăuntru-s boii care plătesc!

            Una peste alta iată-ne în Victoria, bine după ora prânzului. Desăvârșim cumpărăturile făcute în pripă în București, rezolvăm pe calea de mijloc dilema “le împărțim în rucsaci sau le atacăm?”, adică le atacăm așa, mai șmecherește, numai cu o mâna și sîntem gata de marș. 

            Conform convocării urmează să  mergem pe Valea Viştei până la limita pădurii.

            Până în Poiana Terzii, cât duce drumul forestier, harta mea se ține de cuvânt: zice nouă kilometri, facem nouă kilometri. După aia înnebunește subit: centimetrul rămas pe harta până la limita pădurii se transformă într-o potecă nesfârșită țopăind peste Viștea.  Încep să cred că cineva a mai plantat ceva pădure, prea nu mai ieșim la gol! 

            După ultima trecere (prin albie, că-mi sărise muștarul tot făcând pe Nadia Comăneci la bârnă la fiecare traversare) găsim loc de cort, pe Costi și o oală de supă fierbinte. ( Costi ăsta, vreun chef incognito, nu refuzați niciodată o supă de-a lui, gătește cu pasiune și cară tot felul de ingrediente fără e-uri după el, ciuperci, pește, mă așteptăm să scoată și vreo găină din traistă, să aștepte să capete de la ea un ou proaspăt, să-i sucească gâtul și s-o jumulească dinaintea oalei...)

            Ancorăm cortul,  stupim în sân când auzim că restul voluntarilor urmează să sosească cu puțin înainte de cântatul cocoșilor, facem o cruce mare și ne rugăm să ajungă cu bine, să nu calce pe întuneric peste corturile noastre, dormim, prin vis și printr-o ploaie zdravănă îi aud strigând – un cort , mă!, uite un om! – băi, noapte, noapte da’ ce s-or fi aşteptat să găsească la locul întâlnirii, pe Big Foot?!?...

            Deșteptăm definitiv dis de dimineață , surpriză!, găsim lume trează, admirând creasta scăldată în lumină, Gabi ne invită să aderăm la grup, somnoroșii mei nu se dau scoși din paturi, sun goarna dar până îi echipez grosul trupei a pornit la deal. 

            Luăm în piept valea, până la locul fostului refugiu merge, pe urmă bine că se așterne negura și nu vedem prea clar cum urcăm ca muștele pe perete. Picioarele mele spun că drumul a devenit abrupt și că ar fi mai bine să aștept să vină telecabina... Le conving că pentru investiția asta încă nu s-a stabilit cine încasează comisionul așa că n-are rost să așteptăm și că, dacă nu ne ducem repede sus, o să ne ia naibii colegii tot gunoiul și-am venit degeaba. Se lasă fentate și mă poartă la refugiul Alpin.

            Găsim pe Mara și Ștefania scormonind în groapa de gunoi de lângă refugiu, cu pasiune aș zice...Dacă-i după Mara ar scormoni până la fundația zidului chinezesc în  căutare de cutii de conserve. O convingem, cu greu, că, totuși, zidul ăla se vede de pe Lună, dacă-l dărâmă o să creăm mari probleme de orientare în Cosmos, plus că, dacă vin chinezii să vadă care-i cauza, o să aducă cu ei la cutii de conserve de n-o să mai terminăm niciodată...Se potolește definitiv când îi găsesc în groapă o bomboană în ambalajul original. O înhață și tace.

            În timp ce baieții cârpesc refugiul, pe ici, pe colo, pe la geam şi uşă, ne mutăm la mai vechea groapă de gunoi, peste drum. Decopertăm gospodărește, scotocim prin smeclăul adunat de generații, acoperim frumos cu pietricele și, într-un moment de maximă inspirație, îi punem deasupra o cruce din pietre, în memoriam Smeclău Ioan. Ne hotărâm să lichidăm creștinește toată familia Smeclău, tată, mamă, veri din frați cu cuscră mă-sii, pe măsura posibilităților, în ture viitoare, ne mai batem un pic pe sacii cu gunoi (mi l-au lăsat pe ăl mai mic, de fapt l-am furat că rămâneam fără, așa mare era entuziasmul!) și pornim spre vale. 

            Ne înșiram pe toată valea, după puteri și alarmele din burtică. Întrucât am ronțăit ceva în creastă mă bucur de apus și rămân printre ultimii. Prilej ca, de la locul fostului refugiu, să urmărim cum, departe în vale, câinii o înconjoară pe Mike. Tot nu puteam interveni așa că am deschis filiala Viștea a lui Sportbets: ajung salvatorii înainte sau câinii cineaza mai deosebit în seara asta? Cote mai mari pentru varianta a doua. Ciobanii aia păreau să aibă câini guralivi dar nu prea fioroși. Părerea mea. De la un kilometru. Părerea lui Mike...de la un metru...

            Mara, Felicia și Gabi rămân ultimii să completeze marcajele cu triunghi roșu pe unde a zis Salvamontul că-s prea puține. Adevărat, nu erau chiar pe fiecare bolovan, doar din doi în doi... Acum toată valea e un triunghi roșu, ai o multitudine de opțiuni în alegerea drumului!

            Ajungem la corturi și întâlnim și ultimul mohican sosit în tabără, Adina, specialistul nostru în autostopism. Deturnase mașina Salvamontului din calea ei spre Sâmbăta ca s-o ducă cât mai sus pe drumul forestier și după aia a făcut autostopul la un biciclist! Dacă-și pune mintea oprește și naveta Discovery să-și pună rucsacul înăuntru, noroc pe NASA că Adina nu și-a cumpărat proprietăți pe Lună!

            Mâncăm, facem foc, ne voioşim, cântăm, caprele negre se refugiază în Parâng, urșii-s la psihiatru, plouă, ne udă ciuciulete, ne gonește la corturi, nu mai plouă, răsărim din nou la foc și o ținem danga-langa până ni se închid pleoapele și se termină combustibilul. Includ la combustibil și bușteanul cu rol de bancă dar se termină și combustibilul cu grade alcoolice, ăsta nu-l pot înlocui cu apă de pârâu așa că alunec în vise și am cea mai confortabilă noapte la cort ever.

            Duminică dimineață încărcăm măgarii cu sacii de gunoi, încărcăm ceilalți măgari (pe noi) cu rucsaci și grupul meu pornește din nou la asaltul Portiței în vreme ce restul poporului se chiteşte spre civilizație. La revedere, timp bun, drum bun, ne despărțim pentru a ne reîntâlni pe cărări sau măcar pe net. 

            Urcăm spre creastă așa de abrupt că ne trezim cu curcubeul întins peste vale, la picioarele noastre, după prima ploaie a zilei. După alelalte treizecişişapte de ploi până la refugiu nu mi-a mai ars de curcubeu. Ne prinde pe drum și Marius, se lipește de grupul nostru, împărțim locul, apa și mâncarea la refugiu (l-am probat , e în regulă!)

            Iese soarele puțin și atacăm Viștea Mare. Pardon , Viștea Prea Mare. Ce naiba, în zonă fenomenul de eroziune funcționează invers, muntele ăsta parcă-i mai mare decât la ultima mea trecere?! 

            Îl dovedim, stâlpişor cu stâlpişor, moldovenim puțin dacă tot am ajuns până aici, Adina face poze ca probă că l-a călcat și pe ăsta și luăm calea Podragului unde Dorina, sora mea și tanti Corina ne așteaptă cu ceai cu rom, mniam-mniam, supă și vin fiert, că tot e ziua Dorinei. 

            Ne hidratăm cu toate lichidele astea, fetele adorm între pahar și pat, noi mai rezistăm la poveștile lui Soso și ale lui George despre cum i-a blocat în muchia Tărâței o ursoaică(surdă , de nu părăsise zona Meridionalilor aseară, când făceam eu vocalize) cu doi pui și o nemăsurată poftă de carne de oaie în gesturi.

            Luni dimineață păzim cerul tot căutând o spărtură în nori ca să nu plecăm pe ploaie la vale, Soso se lasă de fumat după ce un trăznet se sparge aproape în țigarea lui,  prindem muchia Tărâței pe la patru jumate, admirăm un ciopor de capre vreun sfert de oră și coborâm accentuat. 

            Cel mai accentuat coboară Adina care ia o trânta de zile mari pe partea dorsală. La casa familiei Marmureanu prind să sune telefoanele, ai, bre, dom’ director, sîntem noi, de la Cheia, treziți-vă că a început ăla marele de 8 grade de care tot ziceți ‘mneavoastra!.. Da’ nu-i de adâncime în Vrancea, e de înălțime, în Făgăraș !! Până în pădure le mai dă Adina vreo două replici de mai mică intensitate de-i năucește complet pe băieții cu seismele.

            Într-o poiană de dimensiunea unei bucătării mă uimesc doi stâlpi indicatori . Ce caută doi din ăştia aici, unul n-ajungea?? După ce pătrund în marea de brusturi care acoperă poiana le înțeleg utilitatea : fără ei riști să calci pe vreun turist rămas de anul trecut printra brusturii mutanți fără să mai poată găsi ieșirea.

            Marius recuperează pe drum lipsa de la acțiunea eco și culege aproape tot ce întâlnește, saci de plastic, peturi, carcase de televizor (?)... La ultimul sac e gata-gata să recupereze, la pachet și un urs care se hodinea în primul tufăriș, nu mai departe de zece metri. Noaptea care întunecase pădurea și, după încă zece minute,o călcătură apăsată ce ne însoțește câteva clipe, o fac pe Diana să ne dea în scris că o să aibă coșmaruri cu urși următoarele trei săptămâni.  

Grija urșilor îi dă aripi Dianei și, după ce Adina ne scutește de ultimii doi kilometri de cale până în Victoria, încărcându-ne pe toți într-o bătrână Dacie care nivelează drumul cu tot ce are pe dedesubt, ne găsește (la unu noaptea!!) un microbuz care ne debarcă în gara Ucea. Tren, casă, serviciu... netul ne rămâne pentru cine știe câtă vreme până vom păși iar pe cărări și ne vom întoarce să scriem jurnale...

Cu remarcatu' in Podu Calului

            E vineri, 3 iunie 2011 și eu moțăi într-un autobuz care a plecat din Bucureşti în zorii zilei și acum se strecoară printre dealuri prahovene că să iasă la apa Buzăului. A dat soarele, s-a ridicat de două sulițe pe cer (ei, nu chiar două sulițe, așa vine vorba, pe bune îs două săgeţele de-alea de la darts, că e încă devreme), ziua promite să fie frumoasă. Mă îndrept spre Valea Caşoca și masivul Podu Calului, să strig “prezent” la acțiunea de remarcare organizată de Asociația Montană Carpați.

            Nehoiu. Cap de linie.

            Alt autobuz, spre Siriu. Cu un șofer care pare el mascul al speciei, poartă pantaloni și mustață, are vocea groasă…până aici te induce în eroare…dar e curiooooos, ca o baba! În nici 15 kilometri îmi află viața, pasiunile, destinația (pe termen scurt) și îl mai și plătesc cu 4 lei pentru toate informațiile pe care i le dau!Mă debarcă la poalele barajului Siriu, mi-o arată pe Elena care ne întâmpina în toată splendoarea ei (honi soit qui mal y pense!- Elena e pensiunea din capu’ Văii Caşocii, reperul meu ca să-mi continui drumul spre cabana “14 Scaune”, locul de întâlnire cu organizatorii) și pleacă ridicând din umeri probabil la gândul că grădina Domnului e mare, mulți i-au sărit gardul, până aici nimic nou, dar să sară așa, ca mine, cu ditamai șifonierul legat cu bretele în spinare și s-o apuce cu toată încărcătura asta spre pădure…hm, omul (baba?) cât trăiește tot învață!

            Scap de dracu’, dau de tat-su. Nu apuc să mă încontrez la mers mai mult de 500 de metri că mă pun păcatele să-l iscodesc pe unul din megieşii aflători pe la gardurile dinspre uliță ale caselor de pe vale. La bafta mea nimeresc tocmai pe nea Posea. Nenea, care merge pe 70 și arată de vreo 45, e copia șoferului mustăcios și cu apucături de babă. Copia făcută din atomi de antimaterie: personajul acesta nu dă doi bani pe mine și pe problemele mele existențiale, dânsul are o singură grijă, să-mi povestească, peste gard, tot ce-a făcut dumnealui în ultimii 70 de ani. Am aflat cum s-a construit barajul Siriu, cum s-a desființat mocănița de pe Valea Caşoca după ce au distrus-o inundațiile din ’75, care-i ultimul inventar al urșilor din masiv (-Sunt urși, nea Posea?- E mama urșilor aici!), câtă pensie are și din ce perioade e compusă vechimea în muncă pentru care primește pensie, care-i treaba cu ciobanii și ciobănitul local și care e părerea lui nea Posea despre tineretul din ziua de azi...(asta nu prea vreți s-o știți și voi) La momentul în care istoriile încep să conțină și referiri din ce în ce mai dese la tatăl dumnealui (și frate!, nea Posea e copil făcut mai la bătrânețe…tat-su apucase zdravăn ’907 și primul război…) mă prinde teama că nu ne oprim până la bunic și străbunic și ăștia sigur au fost contemporani cu Mihai Viteazu sau măcar au cunoscut pe careva care a dat mâna cu marele voievod, ori eu n-am chiar atâta timp la dispoziție! Noroc că dinspre vrejii de fasole din grădina moșului murmurul consoartei dumisale, care îl invită la înfipt aracii în pământ, începe să se schimbe în tunet de nevastă nebăgată în seamă iar nea Posea n-are încotro, suspină și mă sloboade să iau calea muntelui. Contorizez o ora jumate și trei țigări jertfite la gardul bătrânului, regret doar că n-am scos ibricul să pun de-o cafea că aș fi avut și timp și nevoie, aburc matahala în spinare și pornesc spre “14 Scaune”. 

            Drumul e prietenos, se strecoară printre versanții unei văi înguste dar însorite, mă strecor și eu ștergându-mi nădușeala de pe frunte ( în loc să merg mai de dimineață, pe răcoare, am stat la taclale și-am mai ținut și omul ăla din treabă, acu’ are și scandal cu nevasta, așa-mi trebuie!)

            Spatele meu (de fapt partea de jos a picioarelor, că atât se vede) sau culoarea rucsacului (acesta se vede sigur, că-i cât casa!) inspiră încredere așa că primii carpatişti care mă prind din urmă cu o mașină opresc și mă invită să mă alătur lor până la locul de cazare.Îi cunosc, cu prilejul acesta pe Erika, Marian și …doamnelor și domniloooor, Iooooaaaaan Stoenicăăăăă! Da, doamnelor și domnilor, celebrul călător singuratic și scriitor prolific (am zis bine, nu? Scriitor singuratic și călător prolific parcă sună mai puțin bine…în fine…). Dăm mâna pe bancheta din spate a autoturismului, mă uit, pipăi (cu ochiii, hoo) și-mi vine să strig: există!! Chiar există și de-a lungul următoarelor zile îmi va fi un minunat coechipier. Și dacă va vrea bunul Dumnezeu s-o lase așa cum a căzut și nu-și mai bagă Aghiuță coada, peste alte două săptămâni vom fi din nou împreună la remarcarea din Munții Vrancei. Dar să nu ne pripim, ce va fi acolo o să vedem , să rămânem la problemele curente. Prima problema e dacă la “14 Scaune” sunt paișpe scaune. Sunt. Și câteva rezerve, probabil pentru perioadele în care vreun scaun titular intră în concediu și pleacă la mare, la Techirghiol. 

            Nea Tudose ne primește amabil, ne arată casa, ne așează la masă…Ei, aici la masă…handicap mare, nea Tudose n-are bere în dotare, oricât ți-ar fi de cald și sete! O rezolvăm și pe asta, că suntem băieți mari, apoi ne întâlnim cu organizatorii gălățeni…de-acum prieteni vechi: Nea Marin, Alex, Cătălin (și Cătălina), Dan (și Doina)…opaaa, ia stai puțin…Cătălin și soția Cătălina, Dan și soția Doina…oare la Galați primești certificat de căsătorie și pupi mireasa numai dacă numele ei începe cu aceeași inițială cu care începe al tău?!? Asta e o problema nerezolvată la față locului, mai studiez , mai adun bibliografie. Vă țin la curent. Pasul următor e să pozăm Cascada Caşoca (adică să ajungem întâi la ea, dar făcând drumul cu mașina nu se mai pune la probleme) și iată-ne la locul de cazare.

            Ne adunăm din ce în ce mai mulți, ne salutăm, facem cunoștințe noi, ridicăm casa, punem masa, aprindem focul și cântăm. 

            Și mai facem încă ceva, că nici broasca nu cântă pe uscat. Se face sâmbătă dimineață. Trec printr-o scurtă perioada a vieții în care nu pot să refuz pe nimeni și nimic. Pentru simplul motiv că nu pot clătina capul decât de sus în jos și-atunci cu mare grijă… Cealaltă axa potențial utilizabilă pentru mișcarea capului, stânga-dreapta, e momentan scoasă din uz. Încerc, dar obțin efectul unui cutremur de gradul șapte virgulă nouă catralioane de grade pe orice scală de măsură, așa că mă feresc cu sfințenie să repet operațiunea. E tardiv dar mă întreb de ce nu m-am gândit la sfințenie aseară. Și azi-noapte. Până aproape azi-dimineață. Sunt motolit dar fericit. N-am cărat cortul degeaba, în mod absolut surprinzător am dormit în el și nu la vecini sau la urs. Sau măcar m-am trezit acolo, că din vremea scurtă în care am dormit nu am amintiri. Încerc să-mi întind părțile mai șifonate odată cu ritualul spălatului în râuleț. Mi-ar prinde bine un fier de călcat. Ușurel-ușurel și cu mișcări doar sus-jos revin în rândul lumii. Care lume, compusă din încă 35 de carpatişti și vreo douăzeci de jandarmi de la Jandarmeria Montană Buzău (mulțumim de sprijin!), ai zice că mânată de ceva interese dacă n-ai ști că totul e voluntariat( ei, da, la jandarmi voluntariatul e pe bază de ordin să fii voluntar, dar asta e altă mâncare de pește!), face abstracție de ora ultramatinală și mai face și cerc în jurul organizatorilor, se împarte pe echipe, ia în primire materiale, scule, hărți, ascultă instructajul și …uite-așa începe o zi de muncă. 

            Sunt un norocos, am o echipa trăznet, Cătălina și Cătălin, Dorin și Ioan, plus jandarmul Cornel. Norocul meu se termină în timp ce pictez primul marcaj din traseul alocat, la vreo 50 de metri de tabăra de corturi. Mă ajung blestemele babei cu fasolea rămasă nearăcita, bag de seamă; echipa noastră își sporește brusc și neprevăzut efectivul cu încă trei membri: Marcel, prieten vechi, nepoată-mea Adina și Cristina, pe care încă n-o cunosc dar până la sfârșitul zilei urmează să o. Te-ai întreba, la o prima lectură, unde-i nenorocirea, că nu se întrevede… Au mai pățit că mine atlanții, orășenii din Pompei iar în vremurile mai dinspre noi japonezii de la Fukushima și nenea ăla trăznit de fulger de la știrile proteve, Adriana, ai legătura!, nici unul n-a știut de unde l-a pocnit nenorocirea! Așa și eu, m-am bucurat mai întâi. Până în seară..aveam să pătimesc destule…Dar s-o luăm agale cu povestea. Agale o luăm și pe potecă și ne facem mâna cu primele pătrate albe cu o dungă roșie și verticală pe mijloc. Treaba pare să meargă strună dar germenele belelelor e deja în plină diviziune și, tăcut, începe să își arate efectele. 

            Primul efect e că Marcel se abonează la pensulă și vrea să tragă dungi albe. Primele dintre ele le trage peste cea mai artistică săgeată roșie desenată de băiatu’ stând cu capul în jos, pe marginea unui pod, la o cotitură de traseu. (Marcele, îmi pare rău, am promis că nu mă uit la schilodirea realizării mele măiastre dar fotografiile publicate de coechipieri au , la capitolul “așa nu!”, poza cu pricina!) 

            Simultan cu actul de mutilare Marcel mai obține un efect : motivând că rucsacul îl încurcă la pictură noul Van Gogu al nostru i-l pasează Cristinei care mai avea unul în spinare. Urmarea? Păi, noi, ăștia, cavalerii…deh, am cărat ca bonus și rucsacul lui Marcel. Asta încă n-ar fi nimic (sau aproape) dar la pauza de masă aveam să constat că toată șandramaua aia de rucsac n-avea în el măcar un biscuit, o vată de zahăr, o ciocolată aerată, ceva mic și ușor cu care să-ți potolești foamea în rând cu lumea. Așa s-au dus pe copcă și în burticile lui Marcel și cea a Adinei și pâinica și branzica și cărnica și ciocolăţelele și…și..și…Dar am băut apă pe săturate, că eram lângă un izvor rece și cristalin! Până la ora mesei ne mai distraserăm deja scoțând mașina lui Horia dintr-un nămol cât mlaștina lui Shrek, cărând apă, ciment, țeavă, alături de echipa de jandarmi plecată să monteze stâlpi pe traseul nostru și marcând suplimentar și o bucată din traseul repartizat altei echipe, suflete mari, ce naiba! Echipa noastră continuă să crească precum aluatul pus la dospit…cu ce lipici eram dați nu știu, ne-am trezit la un moment dat și cu Emil, venit mai târziu în tabără și urmărindu-ne pe marcajul proaspăt aplicat. Și bine aplicat, că ne-a găsit! Sau o fi el născut cu căiță în cap și e mai băftos ca restul lumii…poate alții, care n-au norocul lui, ne caută și-acum… 

            Supranumerarul acesta de personal a dus la niște ciondăneli pe cele trei biete pensule din dotare și peria aferentă kit-ului standard de marcare, dar asta n-a fost nimic grav că s-a rezolvat simplu, am lăsat fetele să muncească, doar erau fix trei la număr și noi ne-am scăldat privirile în zări și am cârcotit cu privire la calitatea marcajelor. 

            Până la joncțiunea cu echipa venită din celălalt capăt al traseului nimic notabil în afara splendorilor din peisaj. 

            După întâlnire, însă, a fost rândul Cristinei să arate ce poate și de ce merită să o porți după tine. Rumori din public, la întâlnirea cu cealaltă echipa, (prietenii Marius și Mihai știu de ce) îmi gâdilasera urechile dar cum nu-s superstițios, m-am făcut că nu le aud. Maaaare greșeală! Seara, în tabără(dar mai avem până în tabără, stați , că n-a fost așa de simplu, noooo!) aveam să aflu că simpatica Cristina ar trebui să poarte supranumele de mama tuturor oazelor din deșertul Sahara, salvatoarea însetaţilor din Gobi, aducătoarea de viață și verdeață în Atacama, că e fiica Amazonului și nepoata Nilului. Un’ te duci cu ea apa curge. Cu precădere din cer. Și de regulă în șuvoaie dense. În consecință ne-am întors în tabăra trecând printr-o furtună de gradul nouă: fulgere, tunete, grindină, un potop căzând din cer. Într-un fel, noroc cu furtuna, gonise de pe drum orice altă viețuitoare, nu mai era nimeni să vadă o adunătură de năpăstuiți înfășurați în plasticăraie și cărând după ei o rangă, un topor, o lopată, un bidon de 100 de litri, saci, rucsaci…n-a râs nimeni de noi. 

            Dar până la întoarcere ne-am mai adăpostit pe sub poala pădurii și apoi într-un grajd părăsit în care am scormonit de pe fundul rucsacilor ultimele chestii comestibile. Numai bine ne-am deschis apetitul pentru fasolea cu cârnați care, aburindă, ne aștepta în ceaunul lui Horia... Ciclonul Cristina lovește din nou și tot vinişorul lui Horia ia drumul Buzăului cu viitura de ora cinci. Întrucât n-a fost singurul păgubit și cum orașul Buzău din apele astea își stâmpără setea, tare îmi vine a crede că duminică pe la șapte dimineață era mare și inexplicabilă veselie alcoolică în casele din municipiu. Văduviți de plăceri bahice, sau măcar de grosul lor, decidem s-o sechestram pe Cristina în cortul militar instalat de jandarmi și, pe cale de consecință, reușim să aprindem focul de tabără. O clipă de neatenție a paznicilor, un vârf de năsuc al Cristinei ieșit la lumina stelelor și ploaia s-a așternut durabil peste foc și peste noi. Și cred că peste toată Europa. Cu perspectiva unui nou diluviu îmi pun o iluzorie vestă de salvare și adorm cu gândul că mâine dimineață, nu mai târziu, să încep să construiesc o arcă. 

            Duminică dimineață, nu foarte devreme, reușesc să fac ochi sub un soare strălucitor. În naivitatea mea îmi imaginez că am exagerat cu acuzele la adresa fiicei ploii așa că n-am nimic împotrivă să plec în Podu Calului cu un grup din care face și ea parte, alături de Doina și Dan, Marcel și Adina. 

            Pe la jumătatea drumului ajungem la o cabană a unor oameni inimoși, cu copii frumoși și de săptămâna asta îngroziți, probabil, de posibilitatea ca în zona lor să se mai facă vreo acțiune de remarcare. N-a fost om să treacă pe la ușa lor ( nu numai că treceau azi, dar mâine își aduceau și prietenii!) și să nu poarte următorul dialog cu proprietarii: -beți o cafea?-daa!-dar o afinată vreți?-daaa!-o clătita să vă dau?-daaa!-un chec?-daaa! Un suc de soc?...Hai, că ați prins șpilul: -daaaaaa! În consecință Dan a urcat în Podu Calului de trei ori în trei zile, iar Doina a fost singura care (cu ce eforturi oare, Doamne?) a reușit la întrebarea –vreți o cafea? să răspundă mai întâi cu un spășit –am băut și ieri…înainte de a reintra în rândul lumii și a nu refuza nimic din cele oferite. 

            Dumnezeu și cu Cristina ne-au bătut pentru că am plecat de la minunata cabană spre vârf cu gândul păcătos că, până ne întoarcem noi, peste două ore, numai bine o să fie gata tochitura care era pe foc. Așa că pe vârf am avut vreme de două glume și trei poze și…ghiciți și voi cam ce-a urmat! Indiciu: cei rămași în tabără, speriați de potopul care ameninţa să le ia mașini și alte avuții de prin poiana unde dormiserăm au plecat la deal după noi, îngrijorați. 

            Odată regrupați am încheiat acțiunea la hanul Măgura, la adăpost. 

            N-am pomenit aici pe toți participanții și-mi pare rău. Dar sunt sigur că toată lumea înțelege că numai posibilitățile mele limitate de narator au făcut să nu îi pot prinde în poveste pe toți inimoșii care și-au unit eforturile să mai facem un pas spre desăvârșirea unei comunități în care valori morale ca prietenie, altruism sau atașament nu sunt vorbe goale ci sunt fundația a ceea ce Asociația Montană Carpați își dorește să construiască. O să las poza de grup să vorbească în locul meu și despre Cami și despre Ștefan și despre Bogdan și despre Ion și despre Nea Marin și despre Gigi și despre Mastroiani și despre Lucian și despre…Toți, oameni minunați, în mâinile cărora mi-aș lăsa sticla de bere și-aș fi sigur că un gât, de pe fund, de-acolo, aș mai găsi și eu când aș cere-o înapoi!