De
două săptămâni coceam, în câtă materie cenușie mi-a mai rămas creață,
ideea de a participa la acțiunea “Haideți, fetelor, să dăm jos ce s-au
chinuit alții să care spre ceruri ! “ , mai pe scurt, salubrizare în Portița Viştei...
Oasele mele (bătrâne ?) au protestat la gând și drept urmare tot două săptămâni
mi-am tratat un umăr cu toate leacurile posibile, numai alifie de praf de stele
nu i-am dat și tot nu voia să se rotească ca la ieșirea de pe banda de
fabricație. Din pricina asta și mai ales pentru că mi-e drag să urc pe munți cu
mai tinerii mei parteneri, nu am rămas singur în concept ci i-am corupt și pe
Diana, fata celor mai buni prieteni, pe Andrei, unul din copiii mei
(singurul care se putea strecura printre examene) și pe Adina,
fata soră-mii.
Planul
a fost să dăm o mâna de sprijin Asociației Montane Carpați la adunat
gunoaie de pe creasta Făgăraşului și să încheiem cu un drum până la Podragu.
Iată-mă
vineri, cu Diana și Andrei, în trenul accelerat care duce poporul din București
către Timișoara trecând pe sub umbra Făgăraşilor. Accelerat, știm cu toții, un
eufemism pentru ”Car cu boi”: merge ca un car și înăuntru-s boii care plătesc!
Una
peste alta iată-ne în Victoria, bine după ora prânzului. Desăvârșim cumpărăturile
făcute în pripă în București, rezolvăm pe calea de mijloc dilema “le împărțim
în rucsaci sau le atacăm?”, adică le atacăm așa, mai șmecherește, numai cu o
mâna și sîntem gata de marș.
Conform
convocării urmează să mergem pe Valea Viştei până la limita pădurii.
Până
în Poiana Terzii, cât duce drumul forestier, harta mea se ține de cuvânt: zice
nouă kilometri, facem nouă kilometri. După aia înnebunește subit: centimetrul
rămas pe harta până la limita pădurii se transformă într-o potecă nesfârșită
țopăind peste Viștea. Încep să cred că cineva
a mai plantat ceva pădure, prea nu mai ieșim la gol!
După
ultima trecere (prin albie, că-mi sărise muștarul tot făcând pe Nadia Comăneci
la bârnă la fiecare traversare) găsim loc de cort, pe Costi și o oală de supă
fierbinte. ( Costi ăsta, vreun chef incognito, nu refuzați niciodată o supă
de-a lui, gătește cu pasiune și cară tot felul de ingrediente fără e-uri după
el, ciuperci, pește, mă așteptăm să scoată și vreo găină din traistă, să
aștepte să capete de la ea un ou proaspăt, să-i sucească gâtul și s-o jumulească
dinaintea oalei...)
Ancorăm cortul, stupim în sân când auzim că restul voluntarilor urmează
să sosească cu puțin înainte de cântatul cocoșilor, facem o cruce mare și ne
rugăm să ajungă cu bine, să nu calce pe întuneric peste corturile noastre,
dormim, prin vis și printr-o ploaie zdravănă îi aud strigând – un cort , mă!,
uite un om! – băi, noapte, noapte da’ ce s-or fi aşteptat să găsească la locul
întâlnirii, pe Big Foot?!?...
Deșteptăm definitiv dis de dimineață , surpriză!, găsim lume trează, admirând
creasta scăldată în lumină, Gabi ne invită să aderăm la grup, somnoroșii mei nu
se dau scoși din paturi, sun goarna dar până îi echipez grosul trupei a pornit
la deal.
Luăm în piept valea, până la locul fostului refugiu merge, pe urmă bine că se
așterne negura și nu vedem prea clar cum urcăm ca muștele pe perete. Picioarele
mele spun că drumul a devenit abrupt și că ar fi mai bine să aștept să vină
telecabina... Le conving că pentru investiția asta încă nu s-a stabilit cine
încasează comisionul așa că n-are rost să așteptăm și că, dacă nu ne ducem
repede sus, o să ne ia naibii colegii tot gunoiul și-am venit degeaba. Se lasă
fentate și mă poartă la refugiul Alpin.
Găsim pe Mara și Ștefania scormonind în groapa de gunoi de lângă refugiu, cu
pasiune aș zice...Dacă-i după Mara ar scormoni până la fundația zidului
chinezesc în căutare de cutii de conserve. O convingem, cu greu, că,
totuși, zidul ăla se vede de pe Lună, dacă-l dărâmă o să creăm mari probleme de
orientare în Cosmos, plus că, dacă vin chinezii să vadă care-i cauza, o să
aducă cu ei la cutii de conserve de n-o să mai terminăm niciodată...Se potolește
definitiv când îi găsesc în groapă o bomboană în ambalajul original. O înhață
și tace.
În timp ce baieții cârpesc refugiul, pe ici, pe colo, pe la geam şi uşă, ne
mutăm la mai vechea groapă de gunoi, peste drum. Decopertăm gospodărește,
scotocim prin smeclăul adunat de generații, acoperim frumos cu pietricele și,
într-un moment de maximă inspirație, îi punem deasupra o cruce din pietre, în
memoriam Smeclău Ioan. Ne hotărâm să lichidăm creștinește toată familia Smeclău,
tată, mamă, veri din frați cu cuscră mă-sii, pe măsura posibilităților, în ture
viitoare, ne mai batem un pic pe sacii cu gunoi (mi l-au lăsat pe ăl mai mic,
de fapt l-am furat că rămâneam fără, așa mare era entuziasmul!) și pornim spre
vale.
Ne înșiram pe toată valea, după puteri și alarmele din burtică. Întrucât am
ronțăit ceva în creastă mă bucur de apus și rămân printre ultimii. Prilej ca,
de la locul fostului refugiu, să urmărim cum, departe în vale, câinii o
înconjoară pe Mike. Tot nu puteam interveni așa că am deschis filiala Viștea a
lui Sportbets: ajung salvatorii înainte sau câinii cineaza mai deosebit în
seara asta? Cote mai mari pentru varianta a doua. Ciobanii aia păreau să aibă
câini guralivi dar nu prea fioroși. Părerea mea. De la un kilometru. Părerea
lui Mike...de la un metru...
Mara, Felicia și Gabi rămân ultimii să completeze marcajele cu triunghi roșu pe
unde a zis Salvamontul că-s prea puține. Adevărat, nu erau chiar pe fiecare
bolovan, doar din doi în doi... Acum toată valea e un triunghi roșu, ai o
multitudine de opțiuni în alegerea drumului!
Ajungem la corturi și întâlnim și ultimul mohican sosit în tabără, Adina, specialistul
nostru în autostopism. Deturnase mașina Salvamontului din calea ei spre Sâmbăta
ca s-o ducă cât mai sus pe drumul forestier și după aia a făcut autostopul la
un biciclist! Dacă-și pune mintea oprește și naveta Discovery să-și pună
rucsacul înăuntru, noroc pe NASA că Adina nu și-a cumpărat proprietăți pe Lună!
Mâncăm, facem foc, ne voioşim, cântăm, caprele negre se refugiază în Parâng,
urșii-s la psihiatru, plouă, ne udă ciuciulete, ne gonește la corturi, nu mai
plouă, răsărim din nou la foc și o ținem danga-langa până ni se închid
pleoapele și se termină combustibilul. Includ la combustibil și bușteanul cu
rol de bancă dar se termină și combustibilul cu grade alcoolice, ăsta nu-l pot
înlocui cu apă de pârâu așa că alunec în vise și am cea mai confortabilă noapte
la cort ever.
Duminică dimineață încărcăm măgarii cu sacii de gunoi, încărcăm ceilalți măgari
(pe noi) cu rucsaci și grupul meu pornește din nou la asaltul Portiței în vreme
ce restul poporului se chiteşte spre civilizație. La revedere, timp bun, drum
bun, ne despărțim pentru a ne reîntâlni pe cărări sau măcar pe net.
Urcăm spre creastă așa de abrupt că ne trezim cu curcubeul întins peste vale,
la picioarele noastre, după prima ploaie a zilei. După alelalte treizecişişapte
de ploi până la refugiu nu mi-a mai ars de curcubeu. Ne prinde pe drum și Marius,
se lipește de grupul nostru, împărțim locul, apa și mâncarea la refugiu (l-am
probat , e în regulă!)
Iese soarele puțin și atacăm Viștea Mare. Pardon , Viștea Prea Mare. Ce naiba,
în zonă fenomenul de eroziune funcționează invers, muntele ăsta parcă-i
mai mare decât la ultima mea trecere?!
Îl
dovedim, stâlpişor cu stâlpişor, moldovenim puțin dacă tot am ajuns până aici,
Adina face poze ca probă că l-a călcat și pe ăsta și luăm calea Podragului unde
Dorina, sora mea și tanti Corina ne așteaptă cu ceai cu rom, mniam-mniam, supă
și vin fiert, că tot e ziua Dorinei.
Ne
hidratăm cu toate lichidele astea, fetele adorm între pahar și pat, noi mai
rezistăm la poveștile lui Soso și ale lui George despre cum i-a blocat în
muchia Tărâței o ursoaică(surdă , de nu părăsise zona Meridionalilor aseară,
când făceam eu vocalize) cu doi pui și o nemăsurată poftă de carne de oaie în
gesturi.
Luni dimineață păzim cerul tot căutând o spărtură în nori ca să nu plecăm pe
ploaie la vale, Soso se lasă de fumat după ce un trăznet se sparge aproape în
țigarea lui, prindem muchia Tărâței pe la patru jumate, admirăm un ciopor
de capre vreun sfert de oră și coborâm accentuat.
Cel
mai accentuat coboară Adina care ia o trânta de zile mari pe partea dorsală. La
casa familiei Marmureanu prind să sune telefoanele, ai, bre, dom’ director,
sîntem noi, de la Cheia, treziți-vă că a început ăla marele de 8 grade de care
tot ziceți ‘mneavoastra!.. Da’ nu-i de adâncime în Vrancea, e de înălțime, în
Făgăraș !! Până în pădure le mai dă Adina vreo două replici de mai mică
intensitate de-i năucește complet pe băieții cu seismele.
Într-o
poiană de dimensiunea unei bucătării mă uimesc doi stâlpi indicatori . Ce caută
doi din ăştia aici, unul n-ajungea?? După ce pătrund în marea de brusturi care acoperă
poiana le înțeleg utilitatea : fără ei riști să calci pe vreun turist rămas de
anul trecut printra brusturii mutanți fără să mai poată găsi ieșirea.
Marius
recuperează pe drum lipsa de la acțiunea eco și culege aproape tot ce întâlnește,
saci de plastic, peturi, carcase de televizor (?)... La ultimul sac e gata-gata
să recupereze, la pachet și un urs care se hodinea în primul tufăriș, nu mai
departe de zece metri. Noaptea care întunecase pădurea și, după încă zece
minute,o călcătură apăsată ce ne însoțește câteva clipe, o fac pe Diana să ne
dea în scris că o să aibă coșmaruri cu urși următoarele trei săptămâni.
Grija urșilor îi dă aripi Dianei și,
după ce Adina ne scutește de ultimii doi kilometri de cale până în Victoria, încărcându-ne
pe toți într-o bătrână Dacie care nivelează drumul cu tot ce are pe dedesubt,
ne găsește (la unu noaptea!!) un microbuz care ne debarcă în gara Ucea. Tren,
casă, serviciu... netul ne rămâne pentru cine știe câtă vreme până vom păși iar
pe cărări și ne vom întoarce să scriem jurnale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu