Bică și centimetrul

Fugim de la școală câteva zile și ne aciuăm în Bucegi. La o cabană silvică, undeva pe Lăptici.
În fiecare zi facem câte o tură prin împrejurimi. Împrejurimi mai apropiate sau mai îndepărtate. Padina, Peștera, Babele...ne vânturăm de colo-colo.
Tot în fiecare zi lăsăm pe careva la cabană. Responsabil cu gospodărirea. Taie lemne, face mâncare. Pe mine n-are curaj să mă lase nimeni să mă ocup de mâncare. Știu ei ce știu. Peste nivelul de a desface o conservă, și nici asta nu-mi iese întotdeauna fără emoții, n-am trecut. Și, când vii seara, după o zi de hălăduială, parcă te-ai bucura mai tare la ceva gătit decât la vederea unui pateu de porc proaspăt descăpăcit...
Azi l-am lăsat pe Bică.
Ne întoarcem spre seară și, în loc de foc vesel și adiere de bucătăreală, găsim nimic.
Aproape nimic, rectific. Pe Bică îl găsim. Și un buștean mai gros decât mine pe care eu nu m-aș fi încumetat să-l pregătesc pentru lemn de foc nici dacă aș fi avut drujbă. Bică se încumetase. Fără drujbă. Scorul, evident, 1-0 în favoarea buşteanului. Care avea el o zgârietură în urma eforturilor lui Bică dar cam atât, în rest părea chiar mai viguros decât pe vremea când era copac.
Devine evident că vom mânca pateu de porc proaspăt descăpăcit. Poate și şprot în sos tomat.
Conserva asta de şprot în sos tomat are povestea ei aparte. Şprotul îi aparține lui Bică. Deja de vreo doi ani. A venit într-o tură cu conserva în cauză și n-a apucat s-o mănânce. A adus-o și în tura următoare și povestea s-a repetat. Pe urmă a început s-o aducă fără scopul de a se hrăni cu ea. Se bombase un pic și devenise, deja, un soi de mascotă a grupului și nu concepeam o excursie în care cuplul Bică-şprot să fie separat. Iar asemenea grozăvie nici nu s-a întâmplat, dacă tot veni vorba... A avut Bică acea conservă vreo douăzeci de ani, dacă nu mă înșel. Și poate că trăiește fericită și azi, recunosc că i-am pierdut urma.
Ne resemnăm la gândul că vom mânca uscături. Dar nu-l putem ierta așa de ușor pe Bică. Prin urmare pornim împotriva lui un tir de ironii bine simțite în legătură cu capacitatea sa de a asigura miracolul focului la câteva zeci de mii de ani după ce omenirea descoperise chestia asta.
Bietul Bică încasează din toate direcțiile. Prietena lui, Mirela, încearcă să-l apere dar e, evident, în inferioritate. Numeric vorbind. Însă avea să ne învingă până la urmă.
Ne închide gura tuturor la următorul schimb de replici:
Unul din grup: - Bine, măi, Bica, da’ chiar n-ai fost în stare să tai un lemn?!
Bică, stins: - Băi, am încercat...
Altul din grup: -Ce-ai încercat, frățică? Ce-ai încercat, că nu se vede! Abia ai tăiat un centimetru în lemnul ăla!
Mirela, închizând discuția imperial: -Da, băi, da’ ce centimetruuuu...!
Nu ne-a chiar închis gura. Aici am exagerat. Din contra, aș zice, am deschis gurile larg, inspirând cât mai mult din aerul ozonat, de munte. Că aveam nevoie de aer în plămâni ca să slobozim uriașe hohote de râs.
Și mai râdem și azi încercând să înțelegem dacă Mirela avea un sistem de unități de măsură propriu și dacă centimetrii acestui sistem puteau fi mai grozavi decât aia de-i știam noi, de-acasă...