Cu remarcatu' in Podu Calului

            E vineri, 3 iunie 2011 și eu moțăi într-un autobuz care a plecat din Bucureşti în zorii zilei și acum se strecoară printre dealuri prahovene că să iasă la apa Buzăului. A dat soarele, s-a ridicat de două sulițe pe cer (ei, nu chiar două sulițe, așa vine vorba, pe bune îs două săgeţele de-alea de la darts, că e încă devreme), ziua promite să fie frumoasă. Mă îndrept spre Valea Caşoca și masivul Podu Calului, să strig “prezent” la acțiunea de remarcare organizată de Asociația Montană Carpați.

            Nehoiu. Cap de linie.

            Alt autobuz, spre Siriu. Cu un șofer care pare el mascul al speciei, poartă pantaloni și mustață, are vocea groasă…până aici te induce în eroare…dar e curiooooos, ca o baba! În nici 15 kilometri îmi află viața, pasiunile, destinația (pe termen scurt) și îl mai și plătesc cu 4 lei pentru toate informațiile pe care i le dau!Mă debarcă la poalele barajului Siriu, mi-o arată pe Elena care ne întâmpina în toată splendoarea ei (honi soit qui mal y pense!- Elena e pensiunea din capu’ Văii Caşocii, reperul meu ca să-mi continui drumul spre cabana “14 Scaune”, locul de întâlnire cu organizatorii) și pleacă ridicând din umeri probabil la gândul că grădina Domnului e mare, mulți i-au sărit gardul, până aici nimic nou, dar să sară așa, ca mine, cu ditamai șifonierul legat cu bretele în spinare și s-o apuce cu toată încărcătura asta spre pădure…hm, omul (baba?) cât trăiește tot învață!

            Scap de dracu’, dau de tat-su. Nu apuc să mă încontrez la mers mai mult de 500 de metri că mă pun păcatele să-l iscodesc pe unul din megieşii aflători pe la gardurile dinspre uliță ale caselor de pe vale. La bafta mea nimeresc tocmai pe nea Posea. Nenea, care merge pe 70 și arată de vreo 45, e copia șoferului mustăcios și cu apucături de babă. Copia făcută din atomi de antimaterie: personajul acesta nu dă doi bani pe mine și pe problemele mele existențiale, dânsul are o singură grijă, să-mi povestească, peste gard, tot ce-a făcut dumnealui în ultimii 70 de ani. Am aflat cum s-a construit barajul Siriu, cum s-a desființat mocănița de pe Valea Caşoca după ce au distrus-o inundațiile din ’75, care-i ultimul inventar al urșilor din masiv (-Sunt urși, nea Posea?- E mama urșilor aici!), câtă pensie are și din ce perioade e compusă vechimea în muncă pentru care primește pensie, care-i treaba cu ciobanii și ciobănitul local și care e părerea lui nea Posea despre tineretul din ziua de azi...(asta nu prea vreți s-o știți și voi) La momentul în care istoriile încep să conțină și referiri din ce în ce mai dese la tatăl dumnealui (și frate!, nea Posea e copil făcut mai la bătrânețe…tat-su apucase zdravăn ’907 și primul război…) mă prinde teama că nu ne oprim până la bunic și străbunic și ăștia sigur au fost contemporani cu Mihai Viteazu sau măcar au cunoscut pe careva care a dat mâna cu marele voievod, ori eu n-am chiar atâta timp la dispoziție! Noroc că dinspre vrejii de fasole din grădina moșului murmurul consoartei dumisale, care îl invită la înfipt aracii în pământ, începe să se schimbe în tunet de nevastă nebăgată în seamă iar nea Posea n-are încotro, suspină și mă sloboade să iau calea muntelui. Contorizez o ora jumate și trei țigări jertfite la gardul bătrânului, regret doar că n-am scos ibricul să pun de-o cafea că aș fi avut și timp și nevoie, aburc matahala în spinare și pornesc spre “14 Scaune”. 

            Drumul e prietenos, se strecoară printre versanții unei văi înguste dar însorite, mă strecor și eu ștergându-mi nădușeala de pe frunte ( în loc să merg mai de dimineață, pe răcoare, am stat la taclale și-am mai ținut și omul ăla din treabă, acu’ are și scandal cu nevasta, așa-mi trebuie!)

            Spatele meu (de fapt partea de jos a picioarelor, că atât se vede) sau culoarea rucsacului (acesta se vede sigur, că-i cât casa!) inspiră încredere așa că primii carpatişti care mă prind din urmă cu o mașină opresc și mă invită să mă alătur lor până la locul de cazare.Îi cunosc, cu prilejul acesta pe Erika, Marian și …doamnelor și domniloooor, Iooooaaaaan Stoenicăăăăă! Da, doamnelor și domnilor, celebrul călător singuratic și scriitor prolific (am zis bine, nu? Scriitor singuratic și călător prolific parcă sună mai puțin bine…în fine…). Dăm mâna pe bancheta din spate a autoturismului, mă uit, pipăi (cu ochiii, hoo) și-mi vine să strig: există!! Chiar există și de-a lungul următoarelor zile îmi va fi un minunat coechipier. Și dacă va vrea bunul Dumnezeu s-o lase așa cum a căzut și nu-și mai bagă Aghiuță coada, peste alte două săptămâni vom fi din nou împreună la remarcarea din Munții Vrancei. Dar să nu ne pripim, ce va fi acolo o să vedem , să rămânem la problemele curente. Prima problema e dacă la “14 Scaune” sunt paișpe scaune. Sunt. Și câteva rezerve, probabil pentru perioadele în care vreun scaun titular intră în concediu și pleacă la mare, la Techirghiol. 

            Nea Tudose ne primește amabil, ne arată casa, ne așează la masă…Ei, aici la masă…handicap mare, nea Tudose n-are bere în dotare, oricât ți-ar fi de cald și sete! O rezolvăm și pe asta, că suntem băieți mari, apoi ne întâlnim cu organizatorii gălățeni…de-acum prieteni vechi: Nea Marin, Alex, Cătălin (și Cătălina), Dan (și Doina)…opaaa, ia stai puțin…Cătălin și soția Cătălina, Dan și soția Doina…oare la Galați primești certificat de căsătorie și pupi mireasa numai dacă numele ei începe cu aceeași inițială cu care începe al tău?!? Asta e o problema nerezolvată la față locului, mai studiez , mai adun bibliografie. Vă țin la curent. Pasul următor e să pozăm Cascada Caşoca (adică să ajungem întâi la ea, dar făcând drumul cu mașina nu se mai pune la probleme) și iată-ne la locul de cazare.

            Ne adunăm din ce în ce mai mulți, ne salutăm, facem cunoștințe noi, ridicăm casa, punem masa, aprindem focul și cântăm. 

            Și mai facem încă ceva, că nici broasca nu cântă pe uscat. Se face sâmbătă dimineață. Trec printr-o scurtă perioada a vieții în care nu pot să refuz pe nimeni și nimic. Pentru simplul motiv că nu pot clătina capul decât de sus în jos și-atunci cu mare grijă… Cealaltă axa potențial utilizabilă pentru mișcarea capului, stânga-dreapta, e momentan scoasă din uz. Încerc, dar obțin efectul unui cutremur de gradul șapte virgulă nouă catralioane de grade pe orice scală de măsură, așa că mă feresc cu sfințenie să repet operațiunea. E tardiv dar mă întreb de ce nu m-am gândit la sfințenie aseară. Și azi-noapte. Până aproape azi-dimineață. Sunt motolit dar fericit. N-am cărat cortul degeaba, în mod absolut surprinzător am dormit în el și nu la vecini sau la urs. Sau măcar m-am trezit acolo, că din vremea scurtă în care am dormit nu am amintiri. Încerc să-mi întind părțile mai șifonate odată cu ritualul spălatului în râuleț. Mi-ar prinde bine un fier de călcat. Ușurel-ușurel și cu mișcări doar sus-jos revin în rândul lumii. Care lume, compusă din încă 35 de carpatişti și vreo douăzeci de jandarmi de la Jandarmeria Montană Buzău (mulțumim de sprijin!), ai zice că mânată de ceva interese dacă n-ai ști că totul e voluntariat( ei, da, la jandarmi voluntariatul e pe bază de ordin să fii voluntar, dar asta e altă mâncare de pește!), face abstracție de ora ultramatinală și mai face și cerc în jurul organizatorilor, se împarte pe echipe, ia în primire materiale, scule, hărți, ascultă instructajul și …uite-așa începe o zi de muncă. 

            Sunt un norocos, am o echipa trăznet, Cătălina și Cătălin, Dorin și Ioan, plus jandarmul Cornel. Norocul meu se termină în timp ce pictez primul marcaj din traseul alocat, la vreo 50 de metri de tabăra de corturi. Mă ajung blestemele babei cu fasolea rămasă nearăcita, bag de seamă; echipa noastră își sporește brusc și neprevăzut efectivul cu încă trei membri: Marcel, prieten vechi, nepoată-mea Adina și Cristina, pe care încă n-o cunosc dar până la sfârșitul zilei urmează să o. Te-ai întreba, la o prima lectură, unde-i nenorocirea, că nu se întrevede… Au mai pățit că mine atlanții, orășenii din Pompei iar în vremurile mai dinspre noi japonezii de la Fukushima și nenea ăla trăznit de fulger de la știrile proteve, Adriana, ai legătura!, nici unul n-a știut de unde l-a pocnit nenorocirea! Așa și eu, m-am bucurat mai întâi. Până în seară..aveam să pătimesc destule…Dar s-o luăm agale cu povestea. Agale o luăm și pe potecă și ne facem mâna cu primele pătrate albe cu o dungă roșie și verticală pe mijloc. Treaba pare să meargă strună dar germenele belelelor e deja în plină diviziune și, tăcut, începe să își arate efectele. 

            Primul efect e că Marcel se abonează la pensulă și vrea să tragă dungi albe. Primele dintre ele le trage peste cea mai artistică săgeată roșie desenată de băiatu’ stând cu capul în jos, pe marginea unui pod, la o cotitură de traseu. (Marcele, îmi pare rău, am promis că nu mă uit la schilodirea realizării mele măiastre dar fotografiile publicate de coechipieri au , la capitolul “așa nu!”, poza cu pricina!) 

            Simultan cu actul de mutilare Marcel mai obține un efect : motivând că rucsacul îl încurcă la pictură noul Van Gogu al nostru i-l pasează Cristinei care mai avea unul în spinare. Urmarea? Păi, noi, ăștia, cavalerii…deh, am cărat ca bonus și rucsacul lui Marcel. Asta încă n-ar fi nimic (sau aproape) dar la pauza de masă aveam să constat că toată șandramaua aia de rucsac n-avea în el măcar un biscuit, o vată de zahăr, o ciocolată aerată, ceva mic și ușor cu care să-ți potolești foamea în rând cu lumea. Așa s-au dus pe copcă și în burticile lui Marcel și cea a Adinei și pâinica și branzica și cărnica și ciocolăţelele și…și..și…Dar am băut apă pe săturate, că eram lângă un izvor rece și cristalin! Până la ora mesei ne mai distraserăm deja scoțând mașina lui Horia dintr-un nămol cât mlaștina lui Shrek, cărând apă, ciment, țeavă, alături de echipa de jandarmi plecată să monteze stâlpi pe traseul nostru și marcând suplimentar și o bucată din traseul repartizat altei echipe, suflete mari, ce naiba! Echipa noastră continuă să crească precum aluatul pus la dospit…cu ce lipici eram dați nu știu, ne-am trezit la un moment dat și cu Emil, venit mai târziu în tabără și urmărindu-ne pe marcajul proaspăt aplicat. Și bine aplicat, că ne-a găsit! Sau o fi el născut cu căiță în cap și e mai băftos ca restul lumii…poate alții, care n-au norocul lui, ne caută și-acum… 

            Supranumerarul acesta de personal a dus la niște ciondăneli pe cele trei biete pensule din dotare și peria aferentă kit-ului standard de marcare, dar asta n-a fost nimic grav că s-a rezolvat simplu, am lăsat fetele să muncească, doar erau fix trei la număr și noi ne-am scăldat privirile în zări și am cârcotit cu privire la calitatea marcajelor. 

            Până la joncțiunea cu echipa venită din celălalt capăt al traseului nimic notabil în afara splendorilor din peisaj. 

            După întâlnire, însă, a fost rândul Cristinei să arate ce poate și de ce merită să o porți după tine. Rumori din public, la întâlnirea cu cealaltă echipa, (prietenii Marius și Mihai știu de ce) îmi gâdilasera urechile dar cum nu-s superstițios, m-am făcut că nu le aud. Maaaare greșeală! Seara, în tabără(dar mai avem până în tabără, stați , că n-a fost așa de simplu, noooo!) aveam să aflu că simpatica Cristina ar trebui să poarte supranumele de mama tuturor oazelor din deșertul Sahara, salvatoarea însetaţilor din Gobi, aducătoarea de viață și verdeață în Atacama, că e fiica Amazonului și nepoata Nilului. Un’ te duci cu ea apa curge. Cu precădere din cer. Și de regulă în șuvoaie dense. În consecință ne-am întors în tabăra trecând printr-o furtună de gradul nouă: fulgere, tunete, grindină, un potop căzând din cer. Într-un fel, noroc cu furtuna, gonise de pe drum orice altă viețuitoare, nu mai era nimeni să vadă o adunătură de năpăstuiți înfășurați în plasticăraie și cărând după ei o rangă, un topor, o lopată, un bidon de 100 de litri, saci, rucsaci…n-a râs nimeni de noi. 

            Dar până la întoarcere ne-am mai adăpostit pe sub poala pădurii și apoi într-un grajd părăsit în care am scormonit de pe fundul rucsacilor ultimele chestii comestibile. Numai bine ne-am deschis apetitul pentru fasolea cu cârnați care, aburindă, ne aștepta în ceaunul lui Horia... Ciclonul Cristina lovește din nou și tot vinişorul lui Horia ia drumul Buzăului cu viitura de ora cinci. Întrucât n-a fost singurul păgubit și cum orașul Buzău din apele astea își stâmpără setea, tare îmi vine a crede că duminică pe la șapte dimineață era mare și inexplicabilă veselie alcoolică în casele din municipiu. Văduviți de plăceri bahice, sau măcar de grosul lor, decidem s-o sechestram pe Cristina în cortul militar instalat de jandarmi și, pe cale de consecință, reușim să aprindem focul de tabără. O clipă de neatenție a paznicilor, un vârf de năsuc al Cristinei ieșit la lumina stelelor și ploaia s-a așternut durabil peste foc și peste noi. Și cred că peste toată Europa. Cu perspectiva unui nou diluviu îmi pun o iluzorie vestă de salvare și adorm cu gândul că mâine dimineață, nu mai târziu, să încep să construiesc o arcă. 

            Duminică dimineață, nu foarte devreme, reușesc să fac ochi sub un soare strălucitor. În naivitatea mea îmi imaginez că am exagerat cu acuzele la adresa fiicei ploii așa că n-am nimic împotrivă să plec în Podu Calului cu un grup din care face și ea parte, alături de Doina și Dan, Marcel și Adina. 

            Pe la jumătatea drumului ajungem la o cabană a unor oameni inimoși, cu copii frumoși și de săptămâna asta îngroziți, probabil, de posibilitatea ca în zona lor să se mai facă vreo acțiune de remarcare. N-a fost om să treacă pe la ușa lor ( nu numai că treceau azi, dar mâine își aduceau și prietenii!) și să nu poarte următorul dialog cu proprietarii: -beți o cafea?-daa!-dar o afinată vreți?-daaa!-o clătita să vă dau?-daaa!-un chec?-daaa! Un suc de soc?...Hai, că ați prins șpilul: -daaaaaa! În consecință Dan a urcat în Podu Calului de trei ori în trei zile, iar Doina a fost singura care (cu ce eforturi oare, Doamne?) a reușit la întrebarea –vreți o cafea? să răspundă mai întâi cu un spășit –am băut și ieri…înainte de a reintra în rândul lumii și a nu refuza nimic din cele oferite. 

            Dumnezeu și cu Cristina ne-au bătut pentru că am plecat de la minunata cabană spre vârf cu gândul păcătos că, până ne întoarcem noi, peste două ore, numai bine o să fie gata tochitura care era pe foc. Așa că pe vârf am avut vreme de două glume și trei poze și…ghiciți și voi cam ce-a urmat! Indiciu: cei rămași în tabără, speriați de potopul care ameninţa să le ia mașini și alte avuții de prin poiana unde dormiserăm au plecat la deal după noi, îngrijorați. 

            Odată regrupați am încheiat acțiunea la hanul Măgura, la adăpost. 

            N-am pomenit aici pe toți participanții și-mi pare rău. Dar sunt sigur că toată lumea înțelege că numai posibilitățile mele limitate de narator au făcut să nu îi pot prinde în poveste pe toți inimoșii care și-au unit eforturile să mai facem un pas spre desăvârșirea unei comunități în care valori morale ca prietenie, altruism sau atașament nu sunt vorbe goale ci sunt fundația a ceea ce Asociația Montană Carpați își dorește să construiască. O să las poza de grup să vorbească în locul meu și despre Cami și despre Ștefan și despre Bogdan și despre Ion și despre Nea Marin și despre Gigi și despre Mastroiani și despre Lucian și despre…Toți, oameni minunați, în mâinile cărora mi-aș lăsa sticla de bere și-aș fi sigur că un gât, de pe fund, de-acolo, aș mai găsi și eu când aș cere-o înapoi!