Izvorul italienilor

            Din ciclul “Când ne-o fi mai rău ca acum să ne fie! (c-așa ne trebuie!)”, Asociația Montană Carpați, Secția hidroavioane, hidrobiciclete și mai ales hidroconstrucţii vă prezintă tragi-comedia în două acte și o zi jumate: “Izvorul Italienilor redivivus!”cu subtitlul “Reparați, reparați,reparați! S-o găsi cine să strice în urmă voastră!”

            Era odată în Dobrogea, la poalele Ţuţuiatului, un sat, Greci, plin de italieni…Mai erau acolo și bulgari, ruși lipoveni și haholi, ardeleni din Mărginime, doi germani, uitați de al treilea Reich la marea retragere strategică din ’44, care nici nu erau siguri că s-a terminat războiul, un australian din tată filipinez și mama poloneză, ce mai, toate neamurile pământului. Greci…neam! Bătrânii își amintesc de unul Stavropoleos…parcă…probabil acum e bugetar în Atena, nimeni nu se mai frământă de grijă lui, cu excepția Doamnei Angela Merkel care trebuie să-l împrumute cu vreo 100 de miliarde de euroi că să-și poată vedea grecul nestingherit de bolovanii lui plini de istorie.

            Dar să ne întoarcem la bolovanii noștri!

            Avea satul acesta așa o mare bogăție formată numai și numai din bolovani. Granit din cel mai bun, rădăcini cariate ale hercinicilor, o plăcere să-ți dai peste degete cu așa piatră de calitate! Se șoptește că unii bolovani erau de  uraniu dar asta-i altă poveste, nu-i pentru copii, ne facem că n-am auzit.

            Pe când meșterii pietrari italieni pripaşiti pe la începuturile secolului XIX la umbra Ţuţuiatului și a Ghinaltului scobeau muntele după granit, (între timp s-au cam lăsat de meserie, prea săreau așchii în toate părțile la cioplit și era și multă transpirație, nu mai bine în coada bâtei la păscut oile?…da’ fac o brânzăăă…!) ca cetățeni ce cunoșteau zicala “nu ești om dacă n-ai plantat un copac și n-ai făcut o fântână”, s-au fost pus ei și au captat mai multe izvoare, le-au încadrat cu lucrări de artă durate din granitul locului și le-au dat trecătorului însetat.

            Copaci nu știu dacă au plantat, cred că nu, nu se inventase încă exportul cherestelei contra euro, drept urmare nici defrișările sălbatice din zilele noastre așa că numărul copacilor se încadra în normative, peste partea zicalei privitoare la copaci se trecea mai ușor pe vremea aia, la fântâni era cererea mai mare și oferta mică-mică de tot.

            Și-au tot băut trecătorii din acele izvoare, ani mulți, dragii moșului, da’ n-au băut numai din izvoare, uneori și-au adus de-acasă beutură…Drept urmare bazinele de colectare a apei s-au umplut de sticle, căni, peturi. A mai pus și Dumnezeu mâna și s-au adăugat mâl, pietre, frunze și crengi, n-a mai pus nici un italian mâna că, de!, și ei trăiesc în România și asta le umple tot timpul…

            Și uite așa, în zilele noastre, că așa sîntem noi ghinioniști și ne-am născut în zilele astea, dar ce să faci, ziua nașterii, părinții și primul ministru nu se aleg, defilezi cu ce ai, în zilele noastre zic, i-a cășunat Asociației Montane Carpați, reprezentată de brava Kya, să redea viață încă unui astfel de izvor, cel al italienilor zis…Dacă îl raportăm la dimensiunile Munților Măcin vorbim despre un izvor așezat tocma’ la mama zmeului, în șaua Ţuţuiatu, mai avea puțin și curgea din cel mai înalt punct al Dobrogei… Pe drepte nu-i decât la vreo trei sute și ceva de metri deasupra satului, a Dunării și-a Mării Negre. La și mai multe sute deasupra Mării Moarte dar ce treabă avem noi cu Marea Moartă?! Că vorbim despre niște metri cam ai dracului…asta urma să aflăm, în literatura de specialitate nu suflă nimeni o vorba. Dar în literatura de specialitate nu se repara izvoare.  Nooo…Acolo toate lucrurile îs simple, clare și frumoase: intri în Greci (dacă l-ai nimerit pe harta patriei), ajungi la Monument, ții triunghiul albastru și într-un ceas, un ceas și-un picuț, pui cortul în șaua Ţuţuiatu. Oleacă de răbdare că ajungem cu povestea și la metrii cu pricina. Deocamdată s-o luăm cu începuturile.

            În ceea ce mă privește începuturile au fost făcute atunci când (împins de Aghiuță pentru păcatele mele cele multe și grele?) am găsit activitatea postată pe carpați.org și m-am hotărât să particip. Ardelean prin naștere, creștere și fire (ardelenii sînt neamul acela de oameni care nu pot să prindă melci din cauza că, atunci când se apleacă să-i apuce de cochilie, melcii - țuști! ) și tulcean prin domiciliu mi-am zis că prea-i acțiunea sub nasul meu ca să nu mi-l bag pe-acolo.

            Ca să nu merg la oamenii aia care se zbăteau cu organizarea cu mâna goală am prostit și doi bucureșteni, pe fiu-meu, Andrei și pe verișoară-sa, Adina. Ehei , din clipa asta s-a pornit distracția!

            Copiii ăștia (în care îmi puneam toată nădejdea să care cele trebuincioase în rucsaci și din când în când și pe mine, în locurile mai abrupte, dar n-avea să fie așa, nooo…) n-aveau la îndemână decât bucăți din echipament așa că m-am oferit să fac pe plutonierul de companie și să mă ocup de de partea cu cazarmamentul și cele necesare gurii, solide și lichide , de-a valma.

            Iată-mă, deci, sâmbătă dimineața, demarând voios din Tulcea , la bordul unui Matiz din secolul trecut, cu o mulțime de bagaje în și peste rucsac, bucurându-mă de vremea superbă de după furtuna de peste noapte. Intenția este să fac joncțiunea cu restul trupei la Greci, să împart bagajele pe participanți și …la deal, Vasile! Pardon, andiamo, Pietro, ciao, Franco! Ca să mă mențin în specificul local.

            Soarele se strălucea, păsărelele cânta , Matizul înghițea kilometru după kilometru … Cam al cincisprezecelea i s-a oprit  în carburator, ca un os de peşte în gât și asta i-a fost fatal. Scoțând aburi precum un cal nădușit mășinuța și-a declinat posibilitățile de a atinge ținta acestei călătorii și în general, orice fel de altă țintă, așa că ora întâlnirii mă prinde culegând maci de pe marginea drumului în așteptarea unor vremuri mai bune și a unui prieten care să mă remorcheze.

            Trag mașina în primul sat, mă cocoşez sub rucsacul supradimensionat și pornesc spre izvor. Mai am cincizeci de kilometri. Combinații de marș per pedes cu transport mecanizat, de la Dacie hârbuită până la Land Rover Discovery, mă aduc la Monument cu vreo două bunișoare ceasuri întârziere. Baiul e că, în condițiile date, am rămas singur la cărat bagaje cât pentru trei. Nu pun la suflet, pun, în schimb, rucsacul în spate și străbat ulițele sub un soare hotărât să-mi mai coacă mintea. Cu singurul rezultat că mă face să transpir.

            La ieșirea din sat mă depășește o coloana pestriță de mășini. Vreo doi călători din ele îmi fac semne. Le traduc, greșit, cam așa: unde-ai pornit, smucitule, cu casa în spinare? După cinci sute de metri, când îi prind din urmă, constat că și ei fac parte din rasa de smuciţi fără astâmpăr: sînt membri ai Clubului Alpin București veniți în vizită de semi-curtoazie (sau semi-vizită de curtoazie, ca să nu fiu nepoliticos) la șantierul Izvorului Italienilor. Semi pentru că își aveau cartierul general și corturile pe undeva pe Culmea Pricopanului iar în zona încercau să îmbine plăcutul plimbării cu o utilă mâna de ajutor. Pe care n-au mai dat-o, până la urmă, dar nu din vina lor. Oricum intenția se contabilizează în dreptul faptelor bune. Pentru care vor plăti odată și-odată.

            Îmi trec pe la urechi invitații să mai cedez din bagaje, un cort unuia, un sac de dormit altuia…Refuz. După o jumătate de oră regret.

            Traseul merge deocamdată pe Valea Morsu, pe un drum bun pentru tancuri, tractoare, căruțe și…ATV-uri!! ATV-iști din toate țările, nu va lăsăți intimidați de statutul de Parc Național! Merge o tură pe-aci de mama focului! (Arză-v-ar focul pârâitorile, dacă tot am pomenit de foc!)

            Partenerii mei de drum au timp și chef de bancuri și pozat popândăi. Eu pășesc îngropat până la glezne de greutatea rucsacului și zâmbesc ușor strepezit la poante. Nu prea poți zâmbi când n-ai destul oxigen. Iar plămânilor mei proporția de oxigen din aerul înconjurător li se pare periculos de redusă.

            Recuperez la pauza de la izvorul reconstruit de Asociație anul trecut, locul unde părăsim drumul. Trag adânc aer în piept, trag și nicotină dintr-un Marlboro (provoacă îmbătrânirea pielii tenului!), scap de cort și sacii de dormit(săru’mâna, Clubul Alpin București!) și pornesc să urc pieptiș pe poteca ce duce spre șaua cu locul faptei. Prima oară. N-avea să fie ultima. Dac-aș fi știut, dac-aș fi știut…

            Ajung în şa stors. De ce s-o fi zicând stors?!?  Că, de fapt, şiroiesc pe la toate încheieturile. Și burticica dă deja semne că n-o să-mi mai facă probleme la ultimul nasture al nădragilor odată reîntors acasă.

            Mă întâmpina Adina și Andrei, ultimul cu degetul mijlociu al mâinii drepte lejer zdrobit între doi bolovani din fosta construcție a izvorului. Urma să-mi arate acest deget de mai multe ori în cursul zilei. M-am abținut cu greu să-l cârpesc pentru impertinență. Printre altele și pentru că are juma’ de metru peste mine și nu ajung. Îl pedepsesc punându-l să care rucsacul până la locul de campare și refuzând categoric să mișc vreun deget (nici mijlociul, nici altul) la operațiunea de ridicare a cortului.

            Îl regăsesc și pe Marius, ne-am mai văzut noi la munci de-astea de-ale lui Sisif, în portița Viştei, anul trecut,  ne strângem mâna, ne întrebăm (în gând), băi, ăstuia nu i-a fost de ajuns o dată? O fi masochist?

            Cu asta gata cu politețurile, încerc să mă integrez în colectiv. Beleaua șomajului de la şes e prezentă și în creasta Munților Măcin, deocamdată lumea se cam bate de muscă din motive de materiale de construcție care n-au răzbit spre înalturi, maşina care le aduce patinând pe undeva prin pădurile de fag și de tei de pe la poale.

            Locurile de muncă disponibile la scos mizeria din bazinul colector fiind ocupate (or fi dat ceva şpaguţă pe la Kya, știu și eu?) mă agăț de o sârmă și pornesc s-o răsucesc ca să-mi dau impresia că n-am venit degeaba. Și poate reușim să și desfundam țuțuroiul pe unde ar trebui să se scurgă din nou apa izvorului.

            De-a lungul zilei am scos din țeava cu pricina pietricele cât să durezi o momâie din ele, peturi, o cană de plastic verde, cutii de conserve, lemne... Nu înainte de a îndesa noi înșine înăuntru vreo câțiva pari pe care ne-am chinuit după aia să-i și scoatem cu eforturi însutite. Rămân la părerea că și la ora asta mai e câte ceva pe țeava aia, vreun turist mai mititel căzut înăuntru…Apă curge, însă, suficient!

            Dar n-a curs așa de repede. Întâi au trebuit, totuși, aduse materialele.

            Am încercat eu să sugerez să mai așteptăm puțin, poate se instalează un teleferic prin zonă…n-am avut cu cine mă înțelege! Măi, mai stați puțin, poate cercetătorii britanici…vreun material care să înlocuiască betonul făcut din ciment și nisip cu ceva pe baza de puf de pinguin, hai, de gâscă… băieții, de neoprit! Ce nu știam eu era că la un loc cu nisipul, cimentul, plasa sudată, șina de cale ferată(da, da!), tablele, scândura lungă, scândura lată…mă rog, o remorcuţă de tractoraș cu de toate,  se afla și berea. Asta explică o parte din comportamentul sinucigaș.

            Una peste ailaltă, iată-ne la izvorul din drum, ăla cu Marlboro(nu fac reclamă) așteptând pe fratele mai mic al lui Fendt, New Holland și Ford. Fratele mai mic și mai debil. Oprit, prin urmare, vreun kilometru mai jos, aproape cu aceleași simptome că Matizul meu (vi-l mai aduceți aminte, da?)

            După ce s-a trezit înconjurat de o armată mai mititică formată din  flăcăi veseli și Kya, gâdilat pe la pompe, faruri și bujii, momit cu o porție dublă de motorină, deseară, la grajd, tractoraşul și-a dat acceptul să pornească și, în uralele cortegiului pe care l-am format în spatele lui, ne-a cărat băgăjelele de care vă ziceam până unde i-a permis drumul.

            Pe urmă…lucrurile devin ușor de nepovestit. Cel mult după ora 22 și cu bulină roșie. Poate nu tot calendarul dar o parte semnificativă a lui a fost recitată pe povarnişul dintre cele două izvoare. Vreo câteva drumuri cu sacii în spinare m-au adus în situația să scot din vocabular cuvintele nisip, plajă, Sahara și derivatele lor. Și să mă gândesc foarte serios să fac același lucru cu munte, izvor, italian, macaroane, pizza, cizmă.

            Între două drumuri cu saci, că să ne păstrăm tonusul, am mai râcâit câte ceva prin preajma construcției, ne-am mai încurcat printre picioarele bravilor și simpaticilor meseriași din Greci, ne-am ferit cât am putut de glumele care treceau în foc încrucișat deasupra construcției, am râs totuși cât pentru două luni că n-am putut să ne ferim de toate, am deranjat (scuzați!) toate lighioanele locului, greieri mutanți, mari cât un șoarece normal, miriapozi de-o șchioapă, șarpele lui Esculap și vreo două broaște țestoase, dobrogene, normal…

            Abia amurgul mi-a amintit că am cărat o groază de haleală în rucsac…masă, cafeluță (nu faceți ce face popa, faceți ce zice popa, cafeaua , alcoolul și tutunul nu-s bune nici la şes, darămite la munte!) și …fuguța la foc!

            Am ars lemne cu care o familie cu tată, mamă, cinci copii și o bunică se încălzea o iarnă întreagă, am cântat (zicem noi…) cu ochii în stele și am adormit lângă vatră…până spre dimineață. Nu zic nimic de lichidele cu care ne-am mai răcorit de vălvătăile focului, că nu-i educativ. Dar prin întunericul din jurul vetrei au circulat niște recipiente care nici n-aveau apă sfințită în ele , nici n-au fost duse la ureche…

            Dimineață…cafea la fumul și jarul mocnit al focului de peste noapte, zâmbete și clipocit de apă la izvor… Pe urmă, ghici!... cărat saci… mi-am tras tricoul de ciment (cu riscul ca roua dimineții să mă transforme în statuie), am mai făcut un drum între izvoare și…gata. Bunul samaritean care mi-a adus copiii de la București, a hotărât că e momentul plecării așa că a sunat goarna marșului spre poale.

            Pupături, strângeri de mâini, măcar schimburi de surâsuri și urări de soare pe cărări…am lăsat în urmă o sumă de oameni pe care mi i-aș dori mereu alături. Și câteva picături de transpirație pe o construcție care are chiar vârsta mea. Dar de sâmbăta trecută nu și-o mai arată…Iar eu…am întinerit și eu un pic pe lângă ea și pe lângă oamenii aceștia minunați. Și nu știu cum să le mulțumesc pentru asta. Poate mărturisind că simt o lacrimă rostogolindu-se din colțul unui ochi?…

Ciucaş în viteză

Sâmbătă dupamasa. Sînt în Ploiești și trebuie să plec la Tulcea. Invitat la o nuntă în seara zilei. Subit rămân fără mașină. Se pune un piston de-a latu’...sau ceva de felul acesta... Drumul de la Ploiești la Tulcea, cu mijloace de transport în comun, presupune că, dacă pleci în seara nunții, ajungi taman bine la botezul primului copil (chiar al celui de-al doilea , dacă au fost gemeni).

Renunț la Tulcea, mă enervez(da’ ce s-o fi enervat consoarta, că promisesem de câteva săptămâni...), împachetez rucsacul în zece minute, mă mai gândesc o oră dacă fac bine ce fac, ajung la concluzia că gânditul prea adânc îmi sporește starea de enervare așa că ies în marginea Ploieștiului, la Blejoi, la ia-mă, nene, direcția Cheia.

O juma’ de ora nici un nene nu reacționează pozitiv. Ba nu, oprește unul cu ditamai microbuzul gol – ditamai microbuzul, sună ciudat ! – dar merge numa’ până la Văleni așa că refuz elegant. Urmează să regret.

Cu ochii de-a lungul drumului pândesc camioane – în alea zece minute de împachetat băgasem în rucsac cât pentru o expediție polară care începe dimineața devreme și se termină când se face seară, după șase luni... Deodată urechea mi-e gâdilată în mod plăcut de șuier drag de locomotivă. Uraaa, tren! N-am mai mers cu trenul de când se fuma în vagoane pe culoare, în compartimente, la toaletă, pe tampoane, ce mai, raiul ierbii dracului! (și asta sună ciudat...) Alerg(deh, gara nu-i la drumul național, e la drumul de fier), prind trenul pe picior (sau pe roată, mă rog) de plecare, nu întreb unde merge, deși aveam pe cine, din cele șase persoane de pe peron numai eu nu eram ceferist, mă urc și zic la naş că vreau până la capăt. Da, zice nașu’, vă ducem până unde se termină șina.

Întâi s-a terminat porumbul, pe urmă alelalte culturi, mai de altitudine și impresia mea e că am luat-o cu șină cu tot de-a dreptul printr-o livada(mare) de nuci. La toamnă merg la cules de nuci cu trenul. Nu de alta da’ e prima dată în viață când crengile copacilor de pe margine ajung să bată în geamurile vagoanelor. (de multe trenuri ce trec pe-acolo crăcile n-au nici o reținere să se împreuneze peste calea ferată) , așa încât culesul se poate face lejer. În ecuație intră și viteza trenului – factor ajutător, până te mută cefereu’ la creanga următoare ai timp să culegi, spargi, mănânci, digeri nucile de pe creanga curentă.

Buuun, capătul șinei se dovedește a fi la Măneciu. Cheia ține de comuna Măneciu. Dar ține de pe la 20 de kilometri distanță. Așa că pasul următor: ia-mă , nene!
Întreb în gară un localnic unde-i deneul? Nu știe ce-i aia, explic, prescurtarea de la drum național, îmi arată, pe-aci și o iei la stânga... Poziția soarelui, combinată cu orele de pe ceas, îmi zice că în punctul cardinal spre care mă îndreaptă mănecianul (?) mă pot întâlni cel mult cu DN 2, București – Constanța așa că fac pe surdul și-mi pun baza în simțul meu de orientare. Aci o nimeresc , găsesc deneul. Camion nu găsesc. Nervii nu se potoliseră, ca să-i calmez o iau pe jos spre Cheia. Fâlfâi din mâini de parcă m-ar ajuta la mers , nici un rezultat până nu bat primii vreo șase kilometri pe jos. M-am ales cu ceva cadre ale lacului de acumulare și, ca-n copilărie, cu o burtă de flori de salcâm, dulci, puțin prăfuite, mirosind a mierea care ar fi putut deveni...

Mă pescuiește un microbusist aproape gol și asta și, în faptul serii, mă lasă în Cheia, pe lângă stabilimentul Zăganul. Trag repede câteva poze culmii de la care își trage numele hotelul (nu-s tare la toponime da’ parcă, totuși, hotelul vine de la munte și nu muntele de la hotel...) și întind pasul spre Podul Berii.
Alt toponim care îmi aduce nedumeriri și pofte. Da-s aproape sigur că nu vine de la bere așa că mă grăbesc rezonabil numai cu gândul să apuc să mă culcușesc înainte de întuneric. Altă poveste dacă era și berea în discuție. Probabil că m-aș fi grăbit ca fata mare la măritat și nici nu aș fi fost singur-singurel pe drum.

Chiar singur-singurel n-am fost, până la urmă. La vreun kilometru în sus, pe Valea Berii, am dat de niște flăcăi care speriau ursul cu muzică din boxele Loganului. Nu chiar manele dar, din câte mi-au prins urechile până am grăbit pe lângă ei în sus, nici departe de genul Salam et co.

Mai urc până se face liniște (și cam întuneric după gustul meu, frontala mea e în rucsacul soră-mii, prin căldarea Podragului, noroc că mai găsisem o lanternă în febra împachetării) și trântesc un cort de zile mari, între două pârâiașe care o să-mi susure la cap toată nopticica. Poiana în care am adastat, mare cât o batistă, are în dotare și o vatră de foc, frumos zidită din pietre și bușteni. Mare cât o jumătate de batistă. Aprind un foculeţ și până spre miezul nopții îmi cânt ușurel, mă holbez spre cerul supraînstelat, mă îndop, evident, cu ce-am apucat să arunc în rucsac și adorm cu fermoarul sacului tras până sus. La mai mult de un metru depărtare de foc noaptea nu-i cea mai caldă din istorie.

Ceasul sună pe la cinci. Două cafele făcute la fum, masa de dimineață(de foarte de dimineață) și la drum. La propriu. Drumul forestier din Valea Berii ține până la cabana Ciucaș. Dacă ai mașină olecuță mai șmecheră te duci și mai sus. Până unde, Doamne, îi mai lași să se ducă?! Noi, pietonii, unde să mai pășim fără griji? Nu mai întreb de urși și lupi, p-ăștia chiar nu-i mai bagă în seama decât Proteveu’. La ştirile orei cinci.

Trec pe la Fântâna lui N. Ioan, frumos reconstruită, (mulțumiri (sic!)celor ce au făcut drumul forestier că altfel era mai greu cu cimentul și marmura), o prind scăldată în razele dimineții, fabulos de-a dreptul, și pășesc voios spre cabană.

Voioșia îmi trece un pic înainte de ultima serpentină înainte de platoul cabanei. Din pricina rupturilor buldozerului pe sub vreo patru brazi apa a bortelit în așa hal că se vede cerul printre rădăcini. Inedit faptul, dar nu mai ține mult, brazii ăia o iau la vale cât de curând.

La cabană rad a treia cafea(aproape mi-am făcut norma) și ghidonez niște flăcăi din Galați către Gropşoarele-Zăganu. Se descurcau ei și singuri dar dacă tot au crezut că au pe cine să întrebe... La cât de nevorbit sînt aș da indicații și despre reacția nucleară sau drumul spre Eldorado. (adică nu chiar, treaba asta, ultima, aș ține-o mai pentru mine...)

Vârful Ciucaș îmi face cu ochiul, fac și eu cu mâna cabanei și mă-nfig de-a dreptul în prima turmă de oi de pe cărare. Aci n-am probleme, nea Ștefan trage o țigară lângă mine și mă îndeamnă să-l pozez pe Buzdugan(maamăă, ce dihanie!).
O jumătate de oră nea Ștefan îmi ține un curs de economie aplicată de unde iese ce bine era pe vremea împușcatului. În barbă recunosc că și mie îmi plăceau mai mult munții fără ATV-uri. Și eram și mult mai tânăr.

La despărțire mă atenționează că demenții de mai sus îs beți(la zece dimineața?!?) și că risc să mă muște câinii lor. Risc. Îs beți. Câinii se reped spre mine cu viteza glonțului. Și cu gălăgie mai mare decât glonțul. Recunosc că m-am înfiorat când distanța dintre mine și ei ajunsese sub trei metri și scădea rapid. Nu m-am înfiorat prea tare că n-a durat mult până a scăzut la zero. Așa de zero că m-am trezit, în inconștiența mea , cu mâna în ceafa șefului de haită( sau a șefei , dar chiar atâta tupeu să mă aplec să văd ce sex are n-am avut). Scărpinându-l frumos după urechi nu-l mai puteam mișca din cale, să mai fac vreun pas în sus spre vajnicii păzitori ai mioarelor. Și ai turiștilor.(?)

Demenții m-au lăsat cu câinii și s-au tot dus să întoarcă oile. I-am pozat din toate unghiurile(pe câini , nu pe demenți). Pozele au ieșit cam nașpa. Vedea-v-aș între zece dulăi, singuri prin Ciucaș, distrandu-vă și făcând poze cu mâna fermă pe aparat! Nașpa, nașpa da’ în vreo două tot se întrevăd clar niște colți semnificativi.

Aștept să vină demenții, că nu-i frumos să pleci de la casa omului ca de la o moară părăsită și, în plus, nici nu sînt sigur de consemnul dulăilor, dacă au cumva ordin să nu te lase nici să pleci după ce nu te-au lăsat să vii, le împrumut telefonul să-și sune patronul(demenţilor, nu câinilor) și după ce asist la o discuție angajat – angajator pe teme de timp de lucru(dacă nu mă schimbă eu nu mai stau că sînt de ieri singur la animale – cum singur că ei erau doi, beți, e drept, dar doi!) și întind pasul spre culmi.

Las rucsacul în paza unor boscheți, la baza pantei (rampei, că pantă se zice la coborâre – așa te-nvață la școala de șoferi, ptiu, drace! iar am pomenit de mașini în vârful muntelui) spre vârful Ciucaș și purced, ușor ca pasărea, la făcut poze din toate pozițiile. Zăresc Bucegii, Piatra, Brașovul, nu mă mai satur de priveliște. Nici ața nu mă trage înapoi să mă înham iar la rucsac...

Mă mai zbengui printre bujoreii înfloriți-trecuți, săptămâna viitoare nu știu dacă îi mai vedeți, iau și masa de prânz la întoarcerea la rucsac și pe-aci ți-e poteca! Trec pe sub Tigăi, traficul a devenit infernal, pe vârful Ciucaș parcă-i Mecca în vremea pelerinajului, culmea dintre șaua Tigăilor și vârf e un fel de Valea Prahovei vineri seară, care turist nu circulă atunci rupe și îndeasă în sacoșe bujorei de munte (de-aia nu-i mai vedeți săptămâna viitoare , în mod natural mai duceau oleacă).

Lasă că ies în șaua Tigăilor și apoi în culmea Bratocei și mă răcoresc: trage un vânt care, la suprafață mea velică, cam cât a bricului Mircea, combinată cu masa corporală, cam cât a unei aşchiuţe, îmi dă mari bătăi de cap în menținerea măcar a ideii de direcție. Navighez în volte, atât cât permite cărarea, zici că am intrat în gașca demenţilor...

Pe la șase aterizez în parcarea din pasul Bratocea, mă întâlnesc iar cu DN1A... Asta n-ar fi nimic dar mă întâlnesc și cu un grup de vreo zece flăcăi și fete cu rucsaci și celelalte... Mă ia amețeala: care șofer e atât de diliu să oprească să ia la ocazie o gașcă întregă de purtători de rucsac? Răspunsul devine clar pe măsură ce trec minutele întâi și apoi orele: niciunul.

Colegii mei de stat în parcare nu-s chiar disperați, au chemat mașini de-acasă să îi ridice, mă invită și pe mine, pe la 8.30, când le sosesc mașinile, să îi însoțesc dar, cum ei merg doar până la Vălenii de Munte și mă îndoiesc că de-acolo mai am vreun bus, îi refuz. Urmează să regret și asta.

Socoteala mea zice, teoretic, că, dacă nu găsesc cu ce să plec la Ploiești, n-o fi foc dacă mai dorm o noapte sub cerul înstelat și mă duc dimineață în Cheia(am programul microbuzelor în buzunar, de la milostivul șofer care mă culesese de pe drumuri în seara trecută).

Pe când îmi iau rucsacul de mâner și caut din priviri un loc de campare oprește lângă mine un coleg de serviciu. Venea cu tirul de la Timișoara. Ne întrebăm amândoi dacă vedem bine, ne mai frecăm o dată la ochi, da, noi sîntem, salt în cabina și spre Ploiești!

Numai spre Ploiești, nu la Ploiești, urma să aflu pe drum...Omul trage spre casa lui așa că mă debarcă la Vălenii de Munte(unde aș fi putut fi acum o oră dacă plecam cu ceilalți), o face la stânga de-acolo iar eu îmi caut un loc de somn.. nici nu mai întind cortul, după vreo cinci kilometri de marș mă cuibăresc sub un nuc și adorm cu ochii în stele. Dimineață microbuz și gata.

Până peste două săptămâni cred că mi-am făcut porția. Dacă o vrea Dumnezeu atunci poate o Portiță a Viştei și puțin Podragu.. Dar asta e altă poveste...

Sufleţel

Ne tot aduce Andreea, în ture, prăjituri Sufletzelle.
Buneeeee...mamă-mamă, te lingi pe bot!
În paranteză fie vorba, după ce am consumat Sufletzelle de-astea un sezon întreg, îi trece prin cap Andreeei să le ceară producătorilor să ne sponsorizeze. În scrisoarea de solicitare pe care le-o trimite nu uită să le spună că am gustat, mâncat, apreciat produsul lor. Am obținut sponsorizarea. Toată iarna următoare scrisorii am mâncat Sufletzelle. O juma’ de microbuz de prăjituri am primit!
Cred că de-acolo au început să mi se deformeze tricourile în partea în care le bagi în pantaloni. Dacă le porți băgate în pantaloni.
Le port băgate în pantaloni că, altfel, deformarea e și mai vizibilă.
Bun, da’ ne întoarcem înainte de sponsorizare. Vine, care va să zică Andreea, ca de obicei, cu un sfert de rucsac ocupat cu pungi de prăjituri. Ne pregăteam să începem urcușul la Negoiu, de la capătul drumului forestier.
Ne pregătim serios de urcuș. Facem foc, frigem slană, ne îndopăm responsabil, ca pentru o plecare în ținuturi ostile și reci.
La desert, hop, apare Andreea cu prajiturelele! Ia și tu, na și ție, care mai vrei?...
Și dă peste Alex. Cu care se cunoștea de aproape un sfert de zi. Îi bagă punga sub nas, suficient de abrupt că ăsta să nu poată citi ce scrie pe ea și-l întreabă, iar întrebarea ei, lipsită de precizia textului scris, sună fix așa:
-Vrei, suflețel?
Tu-ți dai seama cam ce ochi a căscat Alex auzindu-se apelat „suflețel” de o cvasi-necunoscută, în creierii munților?

Între două...

Între două nu te plouă. Corect. Da’ asta nu înseamnă c-ai scăpat cu totul...
Ne ducem să remarcăm Godeanu. Creasta Godeanului, mai precis.
Mobilizare mare, lume multă, Salvamont, resurse cum parcă nu avuseserăm la dispoziție niciodată până acolo.
Aci, la resurse, cam multe materiale, bre!... Cărăm la deal de ne ies ochii din cap. Mă, nu știu la alții, că nu-i mai vedeam prin pâcla de sudori șiroind de pe frunte, da’ la mine expresia „ies ochii din cap” nu-i deloc o figura de stil. Și dac-ar fi singurele organe care țin să se despartă de trupuşorul meu cocoșat sub bagaje... Da’ plămânii-s la gură, inima sparge pieptul, de restul chestiilor interne nu-s foarte sigur care încotro ar vrea s-o apuce...da’, oricum, e o neliniște totală în interiorul carcasei.
Ieșim din pădure, ce chestie, o pădure complet nenaturală pentru mine, învățat cu etajele de vegetație care ar trebui să se succeadă așa cum scrie la carte...foioase, amestec, conifere, jneapăn...La cartea Godeanului lipsesc câteva file. Foioase, foioase și, brusc, la marginea zidului de copaci înalți, majestuoşi dai în pajiștea alpină.
Dau și eu să mă opresc, dacă tot am ieșit la gol. Gata, fraților, aci punem tabăra! Nu că era locul extraordinar da’ îmi ajunsese cuțitul la os și nu-mi mai ajungea oxigenul.
N-a fost să fie. Am mai avut de urcat un povârniș, chestie care mi-a amintit de Golgota, Sisif și alte legende cu poveri și drumuri în sus. Și de lista sfinților ortodocși mi-a amintit.
Îl urc și pe ăsta, n-am încotro și ajung la locul taberei. Un tăpșan perfect, străjuit de văi mici pe laturi, una din văi cu izvor, că de-aia ne-am mai ostenit pân-aci, pentru apă.
Pe culme, deasupra noastră, imediat deasupra, un vârfuleţ, la vreo cinci sute de metri mai încolo un vârf de-adevăratelea, cu un par de fier pe el și hăt, mai sus, Bisericile din Bulz, spectaculoase formațiuni geologice. Și muuuult mai sus, cam pe la nivelul Raiului, creasta Godeanului.
Veselie mare vreo trei zile, până duminică, 10 august. Zic și data așa, că să-mi amintesc că, peste câțiva ani, Guvernul României s-a hotărât, în aceeași dată, să încerce să mă ucidă, cu gaze și bătaie, în Piața Victoriei. La 10 august de care vorbim aici altul va fi fost agresorul...
Bun, urcăm în 10 august, cum zic, în creasta Godeanului și coborâm, pe la prânz, pentru că ne gonește amenințarea de furtună. Mă rog, pe culmile din jur nu mai e amenințare, e furtună de-a binelea, se vede că plouă și, mai ales, se aude cum trăznește. Pe culmea noastră e pace. Liniște nu-i că se tot aud trăznetele din vecini... Dar e bine.
Așa de bine că ne strângem în tabăra și ne vedem netulburati de ale noastre. Care n-are ce face se adună în cerc, în mijlocul taberei. N-am ce face așa că sunt și eu un mic arc de cerc în formațiunea astfel constituită. Chiar n-am ce ce face așa că măresc arcul de cerc cu două voluntăriţe, Raluca și Florina, pe care le țin de umeri și cu care mă ciorovăiesc asupra vitezei sunetului în aer. Ca să calculăm la ce distanță de noi se întâmplă fulgerele care se întâmplă. Nu puține și nu mai aproape de 3 kilometri.
O voce rămasă anonimă se întreabă, sub duruitul tunetelor:
-Oare se poate să ne trăznească?
-Nu, zice altu’. Că suntem oameni buni...
Aici intervine Raluca. Fată de treabă, de altfel, dar cu carențe pe partea de modestie. Nu are aceste carențe mereu dar sigur le are în acele secunde.
-Cei mai buni! se repede ea cu convingere.
Mă reped și eu. Înapoi. Nu singur. Cu două fete atârnate de mine. Zbor, literalmente, spre undeva, nu știu unde, nu știu cine mi-a făcut vânt, chiar dacă exact asta mă întreb cu nețărmurită uluire:
-Băi! Care m-ai împins, băi?...
Cad grămadă, gurile rele povestesc că rânjeam cu gura până la urechi. Cred și eu că rânjeam. Nu mai zburasem, până-n ziua aia, cu două femei agățate de mine!
Dau să mă ridic și mi se pare că Florina, tăvălită peste mine, îmi împiedică visul de a-mi relua poziția verticală. Raluca cred că e încă în aer, că ea e mai ușurică, așa, mă gândesc că poate vine la aterizare ca o frunză în vânt, mai legănat și mai lin.
Zbier la Florina, cum nu-mi stă-n caracter dar având circumstanțele atenuante ale uluirii de care sunt încă cuprins:
-Da-te jos de pe mine! Că nu pot să mă ridic.
Se execută prompt dar asta nu rezolva nimicuța. Tot țintuit la pământ mi-s. Măi să fie! Mă prind, cu greu, că nu mă pot ridica deoarece încerc degeaba să restabilesc comunicarea cu unele părți ale trupului. Îndeosebi piciorul drept parcă-i piciorul vecinului. Mă uit la el, îl iau cu frumosul, face pe mortu-n păpușoi! Nu-l simt și nu mă simte. Mai că mă buşeşte plânsul gândindu-mă că poate ne-am înstrăinat pe veci unul de altul...
N-am timp să plâng. Ana zace prăbușită, pe spate, la câțiva metri de mine. Plec, târâş, spre ea, cu gând să văd ce face. Mă lămuresc după câteva secunde. Nu face nimic. Stă pe spate. Ah, ba da, face ceva. Țipă. Clar, la plămâni n-are nimic.
Mă uit, siderat, la fostul cerc de convivi. E ca într-o scenă din filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu turcii căzuți pe câmpul de bătaie de la Călugăreni. Minus noroiul. În rest aceleași păpuși dezarticulate împrăștiate prin iarbă. Și n-avem nici fesuri de ieniceri. Da’ în rest...
Între timp m-am prins, vă veți fi prins și voi până acum, fusesem victima unui fulger căzut între noi. Din cele două zicale pe care le știu despre fulger, aia cu fulgerul nu cade de două ori în același loc și aceea care zice că fulgerul nu cade peste văi aleg să mă încred în a doua. Așa că ordon retragerea spre vale.
Ne retragem toți. Care putem. Bietul Ștefan nu se poate retrage pentru că nu m-a auzit. El n-aude pe nimeni. Nici nu vede pe nimeni. În general nu face nimic. Zace și el pe spate, nu știu de ce am ales, majoritatea, poziția asta ca să ne prăbușim, și își expune tricoul ars și găurit în dreptul inimii.
Renunț, a doua oară, la retragere și mă târâi spre el. De aproape e și mai înfricoșător. Nu numai tricoul e pârlit. Părul, pielea, pe urmă o să aflăm că și ciorapii sau chiloții, în general tot ce avusese pe el, arată ca la eroii din desenele animate când bagă degetele-n priză.
Bun, totul e bine când se termină cu bine, mi-am revenit și eu, și-a revenit, mai greu și Ștefan...am mai lucrat încă aproape o lună pe acei coclauri, a rămas o amintire de poveste.
Și a mai rămas o concluzie. Între două nu te plouă da’ nici bine nu ți-e. Verificată.
Și o nedumerire. Țineți minte că toate astea se petreceau într-o zi de duminică, 10 august. Și că mergeam la muncă trecând, inevitabil, pe lângă Bisericile din Bulz. Să mor dacă înțeleg de ce, câteva zile mai încolo, în 15 august, de ziua Sfintei Marii, n-a vrut nici un voluntar, nici tăiat, să pună mâna pe ceva treaba...

De ceaţă

Suntem în Munții Ciucasului. Refacem, voluntar, marcajele potecilor turistice din masiv. Zile în șir de încercări multe și puține reușite, din pricina ploilor cvasi-necontenite.

Haide, băi, că nu ne-a plouat chiar mult! Doar cât să înmugurim. Mă rog, înmuguresc mai mult voluntarii. Eu am decis că randamentul coordonării e mai bun dacă stau la adăpost, în Baza Salvamont de la Muntele Roșu.

Stau și iar stau și-mi vin idei. Una, pe care o punem în practică, e să folosim talentele culinare ale Corinei, telul cabanei Silva, carnea de la Mircea Măcelaru și ceaunele de la...eh, nu vă spun și de unde-s ceaunele și nici căbănuța care le adăpostește că nu-i o căbănuță turistică. E mai privată, așa și se află pe lângă Muntele Roșu dar mai mult nu zic.

Bun, va să zică folosim toate astea, într-o seară, ca să facem o mămăligă cu brânză, smântână și toate alea plus un ceaun mare de tochitură. Ca să mai încurajăm voluntarii.

Ne mutăm, pe înserat, la căbănuță, strângem lemne, facem focul... Pân’ să facem focul începe ploaia. Încep și sudalmele, că suntem sătui de ploaie. În plus, ne-am și lăsat pelerinele la Baza Salvamont. Avusesem cu impresia că l-am fentat pe Ăl de Sus care o să creadă că suntem obosiți, în paturi și o să țină închis robinetul ploii. N-a ținut, peste noi țârâie. Mărunt dar plouă. Andy, cu un optimism nejustificat de nimic, se învârte printre picioarele și înjurăturile noastre și o ține, sus și tare, că, de fapt, nu plouă.

-Hai, măi, că asta nu-i ploaie!

-Da’ ce e, Andy?

-Asta-i ceață, bre, nu-i ploaie!

Lovesc tot mai vârtos cu toporul despicând buștenii pe care i-am adus din pădure și fiecare lovitură mi-o imaginez, cu apa șiroindu-mi pe spinare, că despică și țeasta lu’ Andy care o ține gaia-mațu:

-Hai, băi, că asta-i nu-i ploaie, asta-i ceață!...

L-aș alerga prin curte cu toporul da’ îl iert. Mă gândesc că încăpățânarea lui optimistă poate face bine la moral. La moralul ălorlalți. Că al meu e prăbușit și, mai ales, umed complet. Dublu ud, de la piele încolo, de transpirație, după lupta cu buștenii și de la haine încoace din pricina ploii.

Am o revelație: Alex e încă la Baza Salvamont și ar putea să salveze măcar restul serii. Îl sun:

-Alex, când vii încoace, adu-ne, te rog, pelerinele!

Pelerinele noastre care stăteau, perfect inutil, agățate prin cuierele bazei Salvamont. Nu știu ce-o fi vrând să afle Alex când mă întreabă:

-Care pelerine?

Poate care anume din multitudinea de astfel de echipamente răspândite prin bază. Poate ale cui pelerine. Poate...Cum zic, habar n-am ce vrea să afle cu întrebarea lui, știu doar că răspunsul îmi țâșnește de pe buze fără nici un fel de efort:

-Cum care pelerine, Alex? De ceață, frate! Pelerinele de ceață.

Cabana, buda si telefonu'

Una din cabanele montane ale României devine tot mai cunoscută din pricina (datorită??) parcimoniei cu care stăpânul său permite utilizarea instalației pe care umanitatea, în milenii de evoluție, a imaginat-o pentru capătul de jos al sistemului digestiv al oamenilor, în general și al turiștilor, în cazul nostru particular.
Nu ești cazat la cabană nu te folosești de scula omului și gata!
Te bagi pe lângă zidul cabanei (deocamdată zidul din spate, da’ nu-i departe momentul când se va întâmpla și la ușa din față!) și vezi tu cum faci. Uneori mai văd și ceilalți (nu puțini!) călători. De mirosit oricum miros toţi, întotdeauna.
Bineînțeles că pe turistul cu mațele umflate și cu vezica clipocind la fiecare pas nu-l poți ține departe de ținta cea mai dorită atunci când sfincterele dau să plezneasca decât punând lacăt pe ușă. Eventual și două stinghii prinse cu holţşuruburi atunci când te pregătești să închizi cabana pentru zilele lucrătoare ale săptămânii.
Ei, duminica trecută, tocmai când se terminase operațiunea de sigilare a budei, îl apucă nevoile pe unul dintre privilegiații soartei, un tânăr cazat în cabană, cu acte în regulă (mai puțin bon fiscal, aș zice...)
Primește cheia lacătului și acordul de a scoate stinghiile și se grăbește să-și facă drum către încăperea cea mai protejată a cabanei.

Se grăbește și o trupa de turiste, tinere, frumușele și cu genunchii încleștați. Se grăbește să se milogească de tânărul nostru, să le lase un pic, doar un pic la budă, ele nu-s cazate dar nevoile firești sunt la fel de presante ca și-ale lui.
E de la sine înțeles că nu poți să refuzi o fată care tropăie mărunt dinaintea ta, cu pași mici, săltați și vorbe întretăiate. Dacă i se zărește și o lacrimă în colțul ochiului n-ai nici o șansă și te lași corupt, îi permiți accesul.
Așa a pățit și tânărul din poveste.
Fată după fată, după fată și alta după fată, în șir fără sfârșit intră și ies pe ușa al cărei lacăt stă în mâna bărbatului milos.
Care încearcă și nu reușește să stăvilească fluxul de femei spre și dinspre încăperea interzisă.
Și care, pierdut, privește ba la ușa budei, ba la cheia și lacătul din mâna sa și șoptește:
-Nu pot să cred...nu pot să cred...grăbiţi-vă un pic, vă rog, ăştia mi-au luat telefonul gaj ca să-mi dea cheia de la budă...

Gogu

            De două-trei decenii Gogu construieşte lasere prin Germania. Cam de când construim noi economia de piaţă. El, însă, are succes. Şi nu-l cheamă Gogu. Numele lui se scrie Georg şi se pronunţă cam ca Gheorghe. Da’ dacă n-ai sânge de teuton în vine, măcar două părţi la cinci, sună ca dracu’. Aşa că n-ai încotro şi-i zici Gogu.

            Gogu mi-e coleg de clasă în liceu şi prieten bun. Cu punctuale excepţii.

            Pe mine mă enervează, de exemplu, când, blond, înaltuţ, subţirel, chiar dacă nu prea ahtiat după sport, se bagă în poartă la meciurile de fotbal zilnice şi chiar mai dese. De unde răsare mereu în drumul mingii către gol e o taină care ţine de hocus-pocus...

            Ne enervează pe toţi când, olimpic internaţional, se lansează în dialoguri cu profa de fizică, în chineză bănuim noi, că nu înţelegem o iotă deşi, pregătindu-ne, în covârşitoare majoritate, să devenim ingineri ar trebui să ne fie familiare bâiguielile ăstora doi. Nu ni-s. Aşa că ne jucăm cu ghemotoace de hârtie până când nivelul discuţiei coboară şi la muritorii de rând.

            Umilinţa asta o decontăm cu sasul la orele lui Frână. Profesorul de limba şi literatura română. Nu vă luaţi după aparent peiorativul apelativ Frână, nu-mi ţin niciodată pălăria pe cap când vine vorba despre dumnealui!

            La această materie Gogu e din alt film şi ne desfătăm de fiecare dată când încape pe mâna lu’ Frână. Care are obiceiul, nu neapărat rău, de a nu te lăsa să-ţi bănuieşti soarta mult timp atunci când baţi câmpii prea de tot. Odată îl auzi:

            -Rău! Rău, Cutărescule, ia sa-ţi dau eu ţie...

            Ţi se sting emoţiile. Nu poate urma decât „...un patru!”. Sau un trei sau un doi...după cât de alăturea eşti cu drumul.

            În predictibilitatea sa Frână e capabil, totuşi şi de mici surprize. Ca într-un rând când îl aşează pe un coleg în bancă cu:

            -Rău! Rău, Mihalache, ia să-ţi dau eu ţie un doi!

            Şi i-l dă. Ăsta, liniştit din partea orei curente de română dar luat de transpiraţii, că-l ameninţa corigenţa chiar şi înainte de proaspătul doi, se ridică din bancă, după câteva minute şi, spre satisfacţia cvasigenerală, că e tare năduşeală în clasă, deschide o fereastră.

            -Mihalacheee...! Se aude un zbieret. Frână se pare că formează minoritatea care preferă năduşeala.

            -Cine ţi-a dat voie să deschizi fereastra? Rău, Mihalache, ia să-ţi dau eu ţie un doi!

            Şi i-l dă şi pe ăsta.

            Cu doi de doi Mihalache nu mai e candidat la corigenţă. E deja o certitudine că peste vară va toci la română. Aşa că, încercând să-şi asigure măcar bunăvoinţa tomnatică a dascălului, se repede la fereastra şi  o închide.

            -Mihalacheee...! se sufocă profu’ de indignare. Cine ţi-a dat voie să închizi fereastra?!? Rău, Mihalache, ia să-ţi dau eu ţie un doi!...

            Gogu şi-a auzit şi el numele rostit de către Frâna şi urmat de ghilotina unei note proaste. De destule ori. Desigur, nu cu frecvenţa de trei pe ora de curs. Odată, însă, îmi amintesc, nu merita nota patru pe care a încasat-o. Îl puseseră păcatele pe Frână să-l asculte la „Meşterul Manole”. Şi să-i ceară să recite poezia.

            -Pe Argeş în gios, pe un mal frumos...

            Şi bagă Gogu vers după vers, cu accentul lui nemţesc, de zici că pe malul Argeşului se construieşte catedrala din Koln. Atâta că-l lasă puterile taman în punctul culminant în care Ana începuse să se cam prindă cum stă treaba cu ziditul şi să-şi manifeste angoasa:

            -Manole, Manole...zice Gogu, într-un glas cu Ana, şi apoi se stinge, neajutorat.

            În vederile sale nemţeşti nu intră văicareli şi comentarii atâta timp cât procedura zice clar: dacă se dărâmă noaptea ce s-a construit ziua atunci compoziţia mortarului se îmbunătăţeşte cu una bucată soţioară, de preferinţa prima pe care poţi pune mâna. Aşa că tânguielile Anei, jertfă în zid, i-s complet străine. Pe de altă parte versuri nu mai ştie dar simte că, descoperit fiind remediul tehnic al construcţiei, finalul poeziei nu poate fi departe aşa că nu-i vine să se dea bătut.

            -Manole, Manole...

            Urmarea refuză şi ea să vină. Cu obstinaţie, chiar dacă Gogu îşi mai face vânt de vreo două-trei-patru ori. E din ce în ce mai pierdut dar încă suficient de lucid ca să înţeleagă că ridicarea sprâncenelor lui Frână cu nerostita întrebare: „Ei, ştii sau nu ştii mai departe?...” e breşa prin care îndată se va năpusti celebra: „Rău! Ia să-ţi dau eu ţie...”

            Te uiţi la Gogu şi-l vezi cum trage, disperat, de sertarele memoriei şi le răvăşeşte conţinutul cu graba cu care şi-ar căuta o pereche de pantaloni ca să nu iasă gol-puşcă dintr-o casă cuprinsă de incendiu. Şi iată-l radiind, şi-a găsit pantaloni, îi imbracă şi se năpusteşte pe uşă afară fugind să-şi scape viaţa! Hm...doar că i-a îmbrăcat pe dos...ori cu şliţul la spate...ceva nu-i în regulă... Însă sasul habar n-are de amănuntele astea aşa că răcneşte, convins că i-a dat de cap:

            -Manole, Manole...

            Face o pauză de efect pe care şi-ar dori-o mai lungă dar răbdarea profesorului e periculos de aproape de punctul fără întoarcere aşa că o scurtează, cu regret, şi-i dă înainte cu maxim de vigoare:

            -Manole, Manole...mai cheamă şi-un câne!!!

            Frână încasează, drept în frunte, ediţia de lux, cartonată, din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Bănuiesc că, sub frunte, se zguduie de râs, chiar mai abitir ca noi dar, pe dinafară, arată siderat şi nu mai poate bolborosi decât „...eu ţie un patru...”. Pe care Gogu nu-l merita, oricum ai privi lucrurile...

            Gogu va încheia memorabil perioada studiilor liceale. În ultimul an, cu consecvenţă, a venit la ore fie sărind gardul şcolii, fie escaladând vreo fereastră, fie cu întârziere de cinci-zece minute la prima oră. Toate acestea cu unicul scop de a evita controlul la care eram supuşi la intrare: uniformă, emblema liceului pe mâneca uniformei, chipiu, părul de sub chipiu regulamentar de scurt. Gogu păcătuia grav la ultimul criteriu de admisibilitate: părul lui blond-mătăsos ar fi oripilat, prin lungimea firelor, pe oricare dintre profesorii aflaţi în postul de controlor la intrare. De-ar fi făcut Miliţia acest control am fi înregistrat chiar accidente cerebral-vasculare. Mă rog, mai mult vasculare...

            Şi vine şi ultima zi de cursuri. Vine şi Gogu. Cu întârziere, desigur, că de-acu’ îi intrase în sânge. Deschide uşa clasei, intră şi ne bulversează întregul univers: Gogu, eroul nostru în lupta copilăroasă împotriva sistemului, e proaspăt şi supraregulamentar tuns! Câteva „ha!” şi o tăcere groasă preced o rumoare care se umflă şi întrebările care-l ţintesc din toate direcţiile:

            -Te-ai tuns?!? De ce te-ai tuns? Când te-ai tuns? Cum te-ai tuns? Cine te-a tuns?

            Evident, niciuna din întrebări nu musteşte de inteligenţă, poate ultima să fi trecut un barem minimal cu condiţia ca Gogu să fi putut răspunde „Extratereştrii!”... Dar surpriza e mare, uriaşă şi avem scuze. Culmea-culmilor, Gogu însuşi nu pare să ştie exact ce i s-a întâmplat! Poate că, totuşi, au fost extratereştrii... Nu ne lămurim. Iar Gogu, în afară de o uşoară ridicare din umeri şi un zâmbet un pic strâmb n-are nici un răspuns.

            -Sas tâmpit.

            Cu concluzia asta, care ne mulţumeşte pe toţi, colegul nostru Pasi pune capăt discuţiilor şi subiectul e închis. Temporar, cât am fost ocupaţi cu chestiuni mai importante: să terminăm liceul, să sărbatorim asta, să dăm admiterea la facultate, să sărbatorim şi asta, să sărbatorim şi c-am intrat la facultate şi că o să plecăm în armată... Când evenimentele şi-au mai redus intensitatea întrebarea a revenit şi ne macină şi azi: de ce s-o fi tuns Gogu în ultima zi de liceu?!...

            Poate se pregătea, temeinic-nemţeşte, de perioada stagiului militar. Pe care ne-am chinuit fiecare s-o facem pe unde am fost repartizaţi. Cu excepţia lui Gogu care, cu ceva pile puse de tac’su, a făcut-o acasă, la Făgăraş, la Pompieri. Centralist. O sinecură. Ăla care primea apelurile de incendiu de la năpăstuiţii afectaţi de pârjol. Sau de la vecinii acestora, în cazurile mai încinse, în care năpăstuiţilor nu le mai ardea decît casa si nu de dat telefoane. Plus că nu erau telefoane chiar pe toate drumurile...

            Cu umorul lui reţinut ne povesteşte aventuri din stagiul militar.

            -Bai, zice, dacă-mi ia casa foc vreodată eu nu chem pompierii militari!

Facem ochii mari, a uimire.

            -Păi noi n-am apucat să stingem vreun incendiu. Niciodată.

Care mai are de unde mai mareşte puţin ochii.

            Şi povesteşte sasul, molcom, ardeleneşte, scene absurde din experienţa lui de pompier militar.

            -Ştiţi că economia de combustibil e pe primul loc, la tot şi la toate. Nici pompierii nu fac excepţie. Aşa că, la alarme, ne echipăm în baremul de timp regulamentar, de 45 de secunde şi apoi pierdem douăzeci de minute înainte de a ieşi din curtea unitaţii. Timp în care şefii nostri oscilează între a ordona să mergem cu maşina mai mare, care consumă mai mult, sau cu aia mai mica, aia în care s-ar putea să nu încapă toată apa care-i necesară. Aşa că, până ajungem noi, se întâmplă, invariabil, unul din două evenimente: ori incendiul e mic şi se stinge singur, înainte de sosirea noastră, ori e mare şi arde tot ce poate să ardă. Tot înainte să ajungem noi. În ambele cazuri stropim cu apă, pentru siguranţă. Şi pentru ca să dărâmăm tot ce se mai ţine în picioare. Unde apa nu face faţă destul de rapid ne ostenim şi cu topoarele.

            La un incendiu de-ăsta, unde sosim cu sirene, ca de obicei, şi cu întârziere, tot ca de obicei, îl scoatem pe moşul care arsese în patul lui şi m-apuc să raportez la Braşov, la ştăbărime, evenimentul. Mă-ntreabă colonelul de la capătul firului dacă sunt victime. Una, mă pune dracu’ să zic, să trăiţi! Păi e mort?, mă-ntreabă ăla. Mort-mort, să trăiţi! Legistul a fost?, mă freacă colonelul. N-a ajuns, încă, să trăiţi! Păi şi de unde...aici Gogu, sfios, mormăie  neinteligibil dar noi ştim că era vorba de ceva parte anatomică a mamei lui Gogu...de unde ştii tu, mă, că-i mort?

            Din moş rămăsese scheletul, şi-ăla cam prăpădit, şi verigheta agăţată de vreun metacarpian, sau ce oscior o mai fi fost şi ăla iar colonelul mă-ntreba de unde ştiu că-i dus! Am zis că nu mai sînt aşa de sigur, să trăiţi!, şi că om număra viii şi morţii după ce-o veni legistul.

            -Al’dată, pe când nu eram în tură, sună alarma şi mă duc şi eu prin centrală, de plictiseală...şi-l întreb pe colegul care era de serviciu unde arde. Gladiolelor, vila P3, zice ăla indiferent. După cum ştiţi cu toţii, zâmbeşte Gogu, la adresa aia locuiesc eu...Băi, să mă fi văzut cum mă zbuciumam prin curte şi împingeam de soldaţi să urce mai repede în maşini...am bătut baremul de alarmă cu cel puţin 15 secunde! N-am reuşit nici aşa să ajungem să stingem incendiul. Ne-am încadrat la varianta unu, incendiu mic, s-a stins singur. Mai greu a fost să îi conving să nu dăm cu apă şi topoare...

            Buuun, şi trece şi armata şi vine vacanţa de dinaintea plecării la facultate...şi mi se lipeşte Gogu de încă vreo doi-trei şi pleacă „să facă creasta Făgăraşului”. De-aci povesteşte Ilie:

            -După câteva zile de tras de rucsaci, şi-aveam rucsaci, nene, nu glumă...ne oprim o zi la cabana Negoiu. Odihnă. Activă, aşa că plecăm să vedem cascada şi să bălăurim niţel prin păduri. Pe nemarcate. Şi cum mergeam noi, aşa, pe o potecă de animale, prin bălării, poteca face o cotitură după un bolovan. Gogu, care era în frunte, face şi el aceeaşi cotitură. Şi dispare. După bolovan. Pentru ca să reapară, precedat de urlete. Sau poate urmat de urlete, că mi se pare că trecuse bariera sonică în goana lui bezmetică în sens invers. Flutura mâinile deasupra capului, intenţionat sau poate doar i le ridica aerul, din pricina vitezei de deplasare şi striga : „Ursuuuu’, băăăăăăăă....fugiiiiiiiiţi!!!”...

            -Dăduse peste urs dincolo de bolovan, ghicesc eu. Păi...şi cum s-a terminat, că vă văd întregi şi sănătoşi pe toţi...ce-a făcut ursul?!

            -Ce să facă?, zice Ilie, şăgalnic. Când a dat bot în bot cu Gogu şi s-a pus sasul pe zbierat s-a speriat şi bietul urs. Şi fugea în partea opusă a potecii, îşi flutura labele din faţă deasupra capului şi mormăia: „Goguuuu, băăăăăăăă....fugiiiiiţi!!!”...