Izvorul italienilor

            Din ciclul “Când ne-o fi mai rău ca acum să ne fie! (c-așa ne trebuie!)”, Asociația Montană Carpați, Secția hidroavioane, hidrobiciclete și mai ales hidroconstrucţii vă prezintă tragi-comedia în două acte și o zi jumate: “Izvorul Italienilor redivivus!”cu subtitlul “Reparați, reparați,reparați! S-o găsi cine să strice în urmă voastră!”

            Era odată în Dobrogea, la poalele Ţuţuiatului, un sat, Greci, plin de italieni…Mai erau acolo și bulgari, ruși lipoveni și haholi, ardeleni din Mărginime, doi germani, uitați de al treilea Reich la marea retragere strategică din ’44, care nici nu erau siguri că s-a terminat războiul, un australian din tată filipinez și mama poloneză, ce mai, toate neamurile pământului. Greci…neam! Bătrânii își amintesc de unul Stavropoleos…parcă…probabil acum e bugetar în Atena, nimeni nu se mai frământă de grijă lui, cu excepția Doamnei Angela Merkel care trebuie să-l împrumute cu vreo 100 de miliarde de euroi că să-și poată vedea grecul nestingherit de bolovanii lui plini de istorie.

            Dar să ne întoarcem la bolovanii noștri!

            Avea satul acesta așa o mare bogăție formată numai și numai din bolovani. Granit din cel mai bun, rădăcini cariate ale hercinicilor, o plăcere să-ți dai peste degete cu așa piatră de calitate! Se șoptește că unii bolovani erau de  uraniu dar asta-i altă poveste, nu-i pentru copii, ne facem că n-am auzit.

            Pe când meșterii pietrari italieni pripaşiti pe la începuturile secolului XIX la umbra Ţuţuiatului și a Ghinaltului scobeau muntele după granit, (între timp s-au cam lăsat de meserie, prea săreau așchii în toate părțile la cioplit și era și multă transpirație, nu mai bine în coada bâtei la păscut oile?…da’ fac o brânzăăă…!) ca cetățeni ce cunoșteau zicala “nu ești om dacă n-ai plantat un copac și n-ai făcut o fântână”, s-au fost pus ei și au captat mai multe izvoare, le-au încadrat cu lucrări de artă durate din granitul locului și le-au dat trecătorului însetat.

            Copaci nu știu dacă au plantat, cred că nu, nu se inventase încă exportul cherestelei contra euro, drept urmare nici defrișările sălbatice din zilele noastre așa că numărul copacilor se încadra în normative, peste partea zicalei privitoare la copaci se trecea mai ușor pe vremea aia, la fântâni era cererea mai mare și oferta mică-mică de tot.

            Și-au tot băut trecătorii din acele izvoare, ani mulți, dragii moșului, da’ n-au băut numai din izvoare, uneori și-au adus de-acasă beutură…Drept urmare bazinele de colectare a apei s-au umplut de sticle, căni, peturi. A mai pus și Dumnezeu mâna și s-au adăugat mâl, pietre, frunze și crengi, n-a mai pus nici un italian mâna că, de!, și ei trăiesc în România și asta le umple tot timpul…

            Și uite așa, în zilele noastre, că așa sîntem noi ghinioniști și ne-am născut în zilele astea, dar ce să faci, ziua nașterii, părinții și primul ministru nu se aleg, defilezi cu ce ai, în zilele noastre zic, i-a cășunat Asociației Montane Carpați, reprezentată de brava Kya, să redea viață încă unui astfel de izvor, cel al italienilor zis…Dacă îl raportăm la dimensiunile Munților Măcin vorbim despre un izvor așezat tocma’ la mama zmeului, în șaua Ţuţuiatu, mai avea puțin și curgea din cel mai înalt punct al Dobrogei… Pe drepte nu-i decât la vreo trei sute și ceva de metri deasupra satului, a Dunării și-a Mării Negre. La și mai multe sute deasupra Mării Moarte dar ce treabă avem noi cu Marea Moartă?! Că vorbim despre niște metri cam ai dracului…asta urma să aflăm, în literatura de specialitate nu suflă nimeni o vorba. Dar în literatura de specialitate nu se repara izvoare.  Nooo…Acolo toate lucrurile îs simple, clare și frumoase: intri în Greci (dacă l-ai nimerit pe harta patriei), ajungi la Monument, ții triunghiul albastru și într-un ceas, un ceas și-un picuț, pui cortul în șaua Ţuţuiatu. Oleacă de răbdare că ajungem cu povestea și la metrii cu pricina. Deocamdată s-o luăm cu începuturile.

            În ceea ce mă privește începuturile au fost făcute atunci când (împins de Aghiuță pentru păcatele mele cele multe și grele?) am găsit activitatea postată pe carpați.org și m-am hotărât să particip. Ardelean prin naștere, creștere și fire (ardelenii sînt neamul acela de oameni care nu pot să prindă melci din cauza că, atunci când se apleacă să-i apuce de cochilie, melcii - țuști! ) și tulcean prin domiciliu mi-am zis că prea-i acțiunea sub nasul meu ca să nu mi-l bag pe-acolo.

            Ca să nu merg la oamenii aia care se zbăteau cu organizarea cu mâna goală am prostit și doi bucureșteni, pe fiu-meu, Andrei și pe verișoară-sa, Adina. Ehei , din clipa asta s-a pornit distracția!

            Copiii ăștia (în care îmi puneam toată nădejdea să care cele trebuincioase în rucsaci și din când în când și pe mine, în locurile mai abrupte, dar n-avea să fie așa, nooo…) n-aveau la îndemână decât bucăți din echipament așa că m-am oferit să fac pe plutonierul de companie și să mă ocup de de partea cu cazarmamentul și cele necesare gurii, solide și lichide , de-a valma.

            Iată-mă, deci, sâmbătă dimineața, demarând voios din Tulcea , la bordul unui Matiz din secolul trecut, cu o mulțime de bagaje în și peste rucsac, bucurându-mă de vremea superbă de după furtuna de peste noapte. Intenția este să fac joncțiunea cu restul trupei la Greci, să împart bagajele pe participanți și …la deal, Vasile! Pardon, andiamo, Pietro, ciao, Franco! Ca să mă mențin în specificul local.

            Soarele se strălucea, păsărelele cânta , Matizul înghițea kilometru după kilometru … Cam al cincisprezecelea i s-a oprit  în carburator, ca un os de peşte în gât și asta i-a fost fatal. Scoțând aburi precum un cal nădușit mășinuța și-a declinat posibilitățile de a atinge ținta acestei călătorii și în general, orice fel de altă țintă, așa că ora întâlnirii mă prinde culegând maci de pe marginea drumului în așteptarea unor vremuri mai bune și a unui prieten care să mă remorcheze.

            Trag mașina în primul sat, mă cocoşez sub rucsacul supradimensionat și pornesc spre izvor. Mai am cincizeci de kilometri. Combinații de marș per pedes cu transport mecanizat, de la Dacie hârbuită până la Land Rover Discovery, mă aduc la Monument cu vreo două bunișoare ceasuri întârziere. Baiul e că, în condițiile date, am rămas singur la cărat bagaje cât pentru trei. Nu pun la suflet, pun, în schimb, rucsacul în spate și străbat ulițele sub un soare hotărât să-mi mai coacă mintea. Cu singurul rezultat că mă face să transpir.

            La ieșirea din sat mă depășește o coloana pestriță de mășini. Vreo doi călători din ele îmi fac semne. Le traduc, greșit, cam așa: unde-ai pornit, smucitule, cu casa în spinare? După cinci sute de metri, când îi prind din urmă, constat că și ei fac parte din rasa de smuciţi fără astâmpăr: sînt membri ai Clubului Alpin București veniți în vizită de semi-curtoazie (sau semi-vizită de curtoazie, ca să nu fiu nepoliticos) la șantierul Izvorului Italienilor. Semi pentru că își aveau cartierul general și corturile pe undeva pe Culmea Pricopanului iar în zona încercau să îmbine plăcutul plimbării cu o utilă mâna de ajutor. Pe care n-au mai dat-o, până la urmă, dar nu din vina lor. Oricum intenția se contabilizează în dreptul faptelor bune. Pentru care vor plăti odată și-odată.

            Îmi trec pe la urechi invitații să mai cedez din bagaje, un cort unuia, un sac de dormit altuia…Refuz. După o jumătate de oră regret.

            Traseul merge deocamdată pe Valea Morsu, pe un drum bun pentru tancuri, tractoare, căruțe și…ATV-uri!! ATV-iști din toate țările, nu va lăsăți intimidați de statutul de Parc Național! Merge o tură pe-aci de mama focului! (Arză-v-ar focul pârâitorile, dacă tot am pomenit de foc!)

            Partenerii mei de drum au timp și chef de bancuri și pozat popândăi. Eu pășesc îngropat până la glezne de greutatea rucsacului și zâmbesc ușor strepezit la poante. Nu prea poți zâmbi când n-ai destul oxigen. Iar plămânilor mei proporția de oxigen din aerul înconjurător li se pare periculos de redusă.

            Recuperez la pauza de la izvorul reconstruit de Asociație anul trecut, locul unde părăsim drumul. Trag adânc aer în piept, trag și nicotină dintr-un Marlboro (provoacă îmbătrânirea pielii tenului!), scap de cort și sacii de dormit(săru’mâna, Clubul Alpin București!) și pornesc să urc pieptiș pe poteca ce duce spre șaua cu locul faptei. Prima oară. N-avea să fie ultima. Dac-aș fi știut, dac-aș fi știut…

            Ajung în şa stors. De ce s-o fi zicând stors?!?  Că, de fapt, şiroiesc pe la toate încheieturile. Și burticica dă deja semne că n-o să-mi mai facă probleme la ultimul nasture al nădragilor odată reîntors acasă.

            Mă întâmpina Adina și Andrei, ultimul cu degetul mijlociu al mâinii drepte lejer zdrobit între doi bolovani din fosta construcție a izvorului. Urma să-mi arate acest deget de mai multe ori în cursul zilei. M-am abținut cu greu să-l cârpesc pentru impertinență. Printre altele și pentru că are juma’ de metru peste mine și nu ajung. Îl pedepsesc punându-l să care rucsacul până la locul de campare și refuzând categoric să mișc vreun deget (nici mijlociul, nici altul) la operațiunea de ridicare a cortului.

            Îl regăsesc și pe Marius, ne-am mai văzut noi la munci de-astea de-ale lui Sisif, în portița Viştei, anul trecut,  ne strângem mâna, ne întrebăm (în gând), băi, ăstuia nu i-a fost de ajuns o dată? O fi masochist?

            Cu asta gata cu politețurile, încerc să mă integrez în colectiv. Beleaua șomajului de la şes e prezentă și în creasta Munților Măcin, deocamdată lumea se cam bate de muscă din motive de materiale de construcție care n-au răzbit spre înalturi, maşina care le aduce patinând pe undeva prin pădurile de fag și de tei de pe la poale.

            Locurile de muncă disponibile la scos mizeria din bazinul colector fiind ocupate (or fi dat ceva şpaguţă pe la Kya, știu și eu?) mă agăț de o sârmă și pornesc s-o răsucesc ca să-mi dau impresia că n-am venit degeaba. Și poate reușim să și desfundam țuțuroiul pe unde ar trebui să se scurgă din nou apa izvorului.

            De-a lungul zilei am scos din țeava cu pricina pietricele cât să durezi o momâie din ele, peturi, o cană de plastic verde, cutii de conserve, lemne... Nu înainte de a îndesa noi înșine înăuntru vreo câțiva pari pe care ne-am chinuit după aia să-i și scoatem cu eforturi însutite. Rămân la părerea că și la ora asta mai e câte ceva pe țeava aia, vreun turist mai mititel căzut înăuntru…Apă curge, însă, suficient!

            Dar n-a curs așa de repede. Întâi au trebuit, totuși, aduse materialele.

            Am încercat eu să sugerez să mai așteptăm puțin, poate se instalează un teleferic prin zonă…n-am avut cu cine mă înțelege! Măi, mai stați puțin, poate cercetătorii britanici…vreun material care să înlocuiască betonul făcut din ciment și nisip cu ceva pe baza de puf de pinguin, hai, de gâscă… băieții, de neoprit! Ce nu știam eu era că la un loc cu nisipul, cimentul, plasa sudată, șina de cale ferată(da, da!), tablele, scândura lungă, scândura lată…mă rog, o remorcuţă de tractoraș cu de toate,  se afla și berea. Asta explică o parte din comportamentul sinucigaș.

            Una peste ailaltă, iată-ne la izvorul din drum, ăla cu Marlboro(nu fac reclamă) așteptând pe fratele mai mic al lui Fendt, New Holland și Ford. Fratele mai mic și mai debil. Oprit, prin urmare, vreun kilometru mai jos, aproape cu aceleași simptome că Matizul meu (vi-l mai aduceți aminte, da?)

            După ce s-a trezit înconjurat de o armată mai mititică formată din  flăcăi veseli și Kya, gâdilat pe la pompe, faruri și bujii, momit cu o porție dublă de motorină, deseară, la grajd, tractoraşul și-a dat acceptul să pornească și, în uralele cortegiului pe care l-am format în spatele lui, ne-a cărat băgăjelele de care vă ziceam până unde i-a permis drumul.

            Pe urmă…lucrurile devin ușor de nepovestit. Cel mult după ora 22 și cu bulină roșie. Poate nu tot calendarul dar o parte semnificativă a lui a fost recitată pe povarnişul dintre cele două izvoare. Vreo câteva drumuri cu sacii în spinare m-au adus în situația să scot din vocabular cuvintele nisip, plajă, Sahara și derivatele lor. Și să mă gândesc foarte serios să fac același lucru cu munte, izvor, italian, macaroane, pizza, cizmă.

            Între două drumuri cu saci, că să ne păstrăm tonusul, am mai râcâit câte ceva prin preajma construcției, ne-am mai încurcat printre picioarele bravilor și simpaticilor meseriași din Greci, ne-am ferit cât am putut de glumele care treceau în foc încrucișat deasupra construcției, am râs totuși cât pentru două luni că n-am putut să ne ferim de toate, am deranjat (scuzați!) toate lighioanele locului, greieri mutanți, mari cât un șoarece normal, miriapozi de-o șchioapă, șarpele lui Esculap și vreo două broaște țestoase, dobrogene, normal…

            Abia amurgul mi-a amintit că am cărat o groază de haleală în rucsac…masă, cafeluță (nu faceți ce face popa, faceți ce zice popa, cafeaua , alcoolul și tutunul nu-s bune nici la şes, darămite la munte!) și …fuguța la foc!

            Am ars lemne cu care o familie cu tată, mamă, cinci copii și o bunică se încălzea o iarnă întreagă, am cântat (zicem noi…) cu ochii în stele și am adormit lângă vatră…până spre dimineață. Nu zic nimic de lichidele cu care ne-am mai răcorit de vălvătăile focului, că nu-i educativ. Dar prin întunericul din jurul vetrei au circulat niște recipiente care nici n-aveau apă sfințită în ele , nici n-au fost duse la ureche…

            Dimineață…cafea la fumul și jarul mocnit al focului de peste noapte, zâmbete și clipocit de apă la izvor… Pe urmă, ghici!... cărat saci… mi-am tras tricoul de ciment (cu riscul ca roua dimineții să mă transforme în statuie), am mai făcut un drum între izvoare și…gata. Bunul samaritean care mi-a adus copiii de la București, a hotărât că e momentul plecării așa că a sunat goarna marșului spre poale.

            Pupături, strângeri de mâini, măcar schimburi de surâsuri și urări de soare pe cărări…am lăsat în urmă o sumă de oameni pe care mi i-aș dori mereu alături. Și câteva picături de transpirație pe o construcție care are chiar vârsta mea. Dar de sâmbăta trecută nu și-o mai arată…Iar eu…am întinerit și eu un pic pe lângă ea și pe lângă oamenii aceștia minunați. Și nu știu cum să le mulțumesc pentru asta. Poate mărturisind că simt o lacrimă rostogolindu-se din colțul unui ochi?…