Ciucaş în viteză

Sâmbătă dupamasa. Sînt în Ploiești și trebuie să plec la Tulcea. Invitat la o nuntă în seara zilei. Subit rămân fără mașină. Se pune un piston de-a latu’...sau ceva de felul acesta... Drumul de la Ploiești la Tulcea, cu mijloace de transport în comun, presupune că, dacă pleci în seara nunții, ajungi taman bine la botezul primului copil (chiar al celui de-al doilea , dacă au fost gemeni).

Renunț la Tulcea, mă enervez(da’ ce s-o fi enervat consoarta, că promisesem de câteva săptămâni...), împachetez rucsacul în zece minute, mă mai gândesc o oră dacă fac bine ce fac, ajung la concluzia că gânditul prea adânc îmi sporește starea de enervare așa că ies în marginea Ploieștiului, la Blejoi, la ia-mă, nene, direcția Cheia.

O juma’ de ora nici un nene nu reacționează pozitiv. Ba nu, oprește unul cu ditamai microbuzul gol – ditamai microbuzul, sună ciudat ! – dar merge numa’ până la Văleni așa că refuz elegant. Urmează să regret.

Cu ochii de-a lungul drumului pândesc camioane – în alea zece minute de împachetat băgasem în rucsac cât pentru o expediție polară care începe dimineața devreme și se termină când se face seară, după șase luni... Deodată urechea mi-e gâdilată în mod plăcut de șuier drag de locomotivă. Uraaa, tren! N-am mai mers cu trenul de când se fuma în vagoane pe culoare, în compartimente, la toaletă, pe tampoane, ce mai, raiul ierbii dracului! (și asta sună ciudat...) Alerg(deh, gara nu-i la drumul național, e la drumul de fier), prind trenul pe picior (sau pe roată, mă rog) de plecare, nu întreb unde merge, deși aveam pe cine, din cele șase persoane de pe peron numai eu nu eram ceferist, mă urc și zic la naş că vreau până la capăt. Da, zice nașu’, vă ducem până unde se termină șina.

Întâi s-a terminat porumbul, pe urmă alelalte culturi, mai de altitudine și impresia mea e că am luat-o cu șină cu tot de-a dreptul printr-o livada(mare) de nuci. La toamnă merg la cules de nuci cu trenul. Nu de alta da’ e prima dată în viață când crengile copacilor de pe margine ajung să bată în geamurile vagoanelor. (de multe trenuri ce trec pe-acolo crăcile n-au nici o reținere să se împreuneze peste calea ferată) , așa încât culesul se poate face lejer. În ecuație intră și viteza trenului – factor ajutător, până te mută cefereu’ la creanga următoare ai timp să culegi, spargi, mănânci, digeri nucile de pe creanga curentă.

Buuun, capătul șinei se dovedește a fi la Măneciu. Cheia ține de comuna Măneciu. Dar ține de pe la 20 de kilometri distanță. Așa că pasul următor: ia-mă , nene!
Întreb în gară un localnic unde-i deneul? Nu știe ce-i aia, explic, prescurtarea de la drum național, îmi arată, pe-aci și o iei la stânga... Poziția soarelui, combinată cu orele de pe ceas, îmi zice că în punctul cardinal spre care mă îndreaptă mănecianul (?) mă pot întâlni cel mult cu DN 2, București – Constanța așa că fac pe surdul și-mi pun baza în simțul meu de orientare. Aci o nimeresc , găsesc deneul. Camion nu găsesc. Nervii nu se potoliseră, ca să-i calmez o iau pe jos spre Cheia. Fâlfâi din mâini de parcă m-ar ajuta la mers , nici un rezultat până nu bat primii vreo șase kilometri pe jos. M-am ales cu ceva cadre ale lacului de acumulare și, ca-n copilărie, cu o burtă de flori de salcâm, dulci, puțin prăfuite, mirosind a mierea care ar fi putut deveni...

Mă pescuiește un microbusist aproape gol și asta și, în faptul serii, mă lasă în Cheia, pe lângă stabilimentul Zăganul. Trag repede câteva poze culmii de la care își trage numele hotelul (nu-s tare la toponime da’ parcă, totuși, hotelul vine de la munte și nu muntele de la hotel...) și întind pasul spre Podul Berii.
Alt toponim care îmi aduce nedumeriri și pofte. Da-s aproape sigur că nu vine de la bere așa că mă grăbesc rezonabil numai cu gândul să apuc să mă culcușesc înainte de întuneric. Altă poveste dacă era și berea în discuție. Probabil că m-aș fi grăbit ca fata mare la măritat și nici nu aș fi fost singur-singurel pe drum.

Chiar singur-singurel n-am fost, până la urmă. La vreun kilometru în sus, pe Valea Berii, am dat de niște flăcăi care speriau ursul cu muzică din boxele Loganului. Nu chiar manele dar, din câte mi-au prins urechile până am grăbit pe lângă ei în sus, nici departe de genul Salam et co.

Mai urc până se face liniște (și cam întuneric după gustul meu, frontala mea e în rucsacul soră-mii, prin căldarea Podragului, noroc că mai găsisem o lanternă în febra împachetării) și trântesc un cort de zile mari, între două pârâiașe care o să-mi susure la cap toată nopticica. Poiana în care am adastat, mare cât o batistă, are în dotare și o vatră de foc, frumos zidită din pietre și bușteni. Mare cât o jumătate de batistă. Aprind un foculeţ și până spre miezul nopții îmi cânt ușurel, mă holbez spre cerul supraînstelat, mă îndop, evident, cu ce-am apucat să arunc în rucsac și adorm cu fermoarul sacului tras până sus. La mai mult de un metru depărtare de foc noaptea nu-i cea mai caldă din istorie.

Ceasul sună pe la cinci. Două cafele făcute la fum, masa de dimineață(de foarte de dimineață) și la drum. La propriu. Drumul forestier din Valea Berii ține până la cabana Ciucaș. Dacă ai mașină olecuță mai șmecheră te duci și mai sus. Până unde, Doamne, îi mai lași să se ducă?! Noi, pietonii, unde să mai pășim fără griji? Nu mai întreb de urși și lupi, p-ăștia chiar nu-i mai bagă în seama decât Proteveu’. La ştirile orei cinci.

Trec pe la Fântâna lui N. Ioan, frumos reconstruită, (mulțumiri (sic!)celor ce au făcut drumul forestier că altfel era mai greu cu cimentul și marmura), o prind scăldată în razele dimineții, fabulos de-a dreptul, și pășesc voios spre cabană.

Voioșia îmi trece un pic înainte de ultima serpentină înainte de platoul cabanei. Din pricina rupturilor buldozerului pe sub vreo patru brazi apa a bortelit în așa hal că se vede cerul printre rădăcini. Inedit faptul, dar nu mai ține mult, brazii ăia o iau la vale cât de curând.

La cabană rad a treia cafea(aproape mi-am făcut norma) și ghidonez niște flăcăi din Galați către Gropşoarele-Zăganu. Se descurcau ei și singuri dar dacă tot au crezut că au pe cine să întrebe... La cât de nevorbit sînt aș da indicații și despre reacția nucleară sau drumul spre Eldorado. (adică nu chiar, treaba asta, ultima, aș ține-o mai pentru mine...)

Vârful Ciucaș îmi face cu ochiul, fac și eu cu mâna cabanei și mă-nfig de-a dreptul în prima turmă de oi de pe cărare. Aci n-am probleme, nea Ștefan trage o țigară lângă mine și mă îndeamnă să-l pozez pe Buzdugan(maamăă, ce dihanie!).
O jumătate de oră nea Ștefan îmi ține un curs de economie aplicată de unde iese ce bine era pe vremea împușcatului. În barbă recunosc că și mie îmi plăceau mai mult munții fără ATV-uri. Și eram și mult mai tânăr.

La despărțire mă atenționează că demenții de mai sus îs beți(la zece dimineața?!?) și că risc să mă muște câinii lor. Risc. Îs beți. Câinii se reped spre mine cu viteza glonțului. Și cu gălăgie mai mare decât glonțul. Recunosc că m-am înfiorat când distanța dintre mine și ei ajunsese sub trei metri și scădea rapid. Nu m-am înfiorat prea tare că n-a durat mult până a scăzut la zero. Așa de zero că m-am trezit, în inconștiența mea , cu mâna în ceafa șefului de haită( sau a șefei , dar chiar atâta tupeu să mă aplec să văd ce sex are n-am avut). Scărpinându-l frumos după urechi nu-l mai puteam mișca din cale, să mai fac vreun pas în sus spre vajnicii păzitori ai mioarelor. Și ai turiștilor.(?)

Demenții m-au lăsat cu câinii și s-au tot dus să întoarcă oile. I-am pozat din toate unghiurile(pe câini , nu pe demenți). Pozele au ieșit cam nașpa. Vedea-v-aș între zece dulăi, singuri prin Ciucaș, distrandu-vă și făcând poze cu mâna fermă pe aparat! Nașpa, nașpa da’ în vreo două tot se întrevăd clar niște colți semnificativi.

Aștept să vină demenții, că nu-i frumos să pleci de la casa omului ca de la o moară părăsită și, în plus, nici nu sînt sigur de consemnul dulăilor, dacă au cumva ordin să nu te lase nici să pleci după ce nu te-au lăsat să vii, le împrumut telefonul să-și sune patronul(demenţilor, nu câinilor) și după ce asist la o discuție angajat – angajator pe teme de timp de lucru(dacă nu mă schimbă eu nu mai stau că sînt de ieri singur la animale – cum singur că ei erau doi, beți, e drept, dar doi!) și întind pasul spre culmi.

Las rucsacul în paza unor boscheți, la baza pantei (rampei, că pantă se zice la coborâre – așa te-nvață la școala de șoferi, ptiu, drace! iar am pomenit de mașini în vârful muntelui) spre vârful Ciucaș și purced, ușor ca pasărea, la făcut poze din toate pozițiile. Zăresc Bucegii, Piatra, Brașovul, nu mă mai satur de priveliște. Nici ața nu mă trage înapoi să mă înham iar la rucsac...

Mă mai zbengui printre bujoreii înfloriți-trecuți, săptămâna viitoare nu știu dacă îi mai vedeți, iau și masa de prânz la întoarcerea la rucsac și pe-aci ți-e poteca! Trec pe sub Tigăi, traficul a devenit infernal, pe vârful Ciucaș parcă-i Mecca în vremea pelerinajului, culmea dintre șaua Tigăilor și vârf e un fel de Valea Prahovei vineri seară, care turist nu circulă atunci rupe și îndeasă în sacoșe bujorei de munte (de-aia nu-i mai vedeți săptămâna viitoare , în mod natural mai duceau oleacă).

Lasă că ies în șaua Tigăilor și apoi în culmea Bratocei și mă răcoresc: trage un vânt care, la suprafață mea velică, cam cât a bricului Mircea, combinată cu masa corporală, cam cât a unei aşchiuţe, îmi dă mari bătăi de cap în menținerea măcar a ideii de direcție. Navighez în volte, atât cât permite cărarea, zici că am intrat în gașca demenţilor...

Pe la șase aterizez în parcarea din pasul Bratocea, mă întâlnesc iar cu DN1A... Asta n-ar fi nimic dar mă întâlnesc și cu un grup de vreo zece flăcăi și fete cu rucsaci și celelalte... Mă ia amețeala: care șofer e atât de diliu să oprească să ia la ocazie o gașcă întregă de purtători de rucsac? Răspunsul devine clar pe măsură ce trec minutele întâi și apoi orele: niciunul.

Colegii mei de stat în parcare nu-s chiar disperați, au chemat mașini de-acasă să îi ridice, mă invită și pe mine, pe la 8.30, când le sosesc mașinile, să îi însoțesc dar, cum ei merg doar până la Vălenii de Munte și mă îndoiesc că de-acolo mai am vreun bus, îi refuz. Urmează să regret și asta.

Socoteala mea zice, teoretic, că, dacă nu găsesc cu ce să plec la Ploiești, n-o fi foc dacă mai dorm o noapte sub cerul înstelat și mă duc dimineață în Cheia(am programul microbuzelor în buzunar, de la milostivul șofer care mă culesese de pe drumuri în seara trecută).

Pe când îmi iau rucsacul de mâner și caut din priviri un loc de campare oprește lângă mine un coleg de serviciu. Venea cu tirul de la Timișoara. Ne întrebăm amândoi dacă vedem bine, ne mai frecăm o dată la ochi, da, noi sîntem, salt în cabina și spre Ploiești!

Numai spre Ploiești, nu la Ploiești, urma să aflu pe drum...Omul trage spre casa lui așa că mă debarcă la Vălenii de Munte(unde aș fi putut fi acum o oră dacă plecam cu ceilalți), o face la stânga de-acolo iar eu îmi caut un loc de somn.. nici nu mai întind cortul, după vreo cinci kilometri de marș mă cuibăresc sub un nuc și adorm cu ochii în stele. Dimineață microbuz și gata.

Până peste două săptămâni cred că mi-am făcut porția. Dacă o vrea Dumnezeu atunci poate o Portiță a Viştei și puțin Podragu.. Dar asta e altă poveste...