Sufleţel

Ne tot aduce Andreea, în ture, prăjituri Sufletzelle.
Buneeeee...mamă-mamă, te lingi pe bot!
În paranteză fie vorba, după ce am consumat Sufletzelle de-astea un sezon întreg, îi trece prin cap Andreeei să le ceară producătorilor să ne sponsorizeze. În scrisoarea de solicitare pe care le-o trimite nu uită să le spună că am gustat, mâncat, apreciat produsul lor. Am obținut sponsorizarea. Toată iarna următoare scrisorii am mâncat Sufletzelle. O juma’ de microbuz de prăjituri am primit!
Cred că de-acolo au început să mi se deformeze tricourile în partea în care le bagi în pantaloni. Dacă le porți băgate în pantaloni.
Le port băgate în pantaloni că, altfel, deformarea e și mai vizibilă.
Bun, da’ ne întoarcem înainte de sponsorizare. Vine, care va să zică Andreea, ca de obicei, cu un sfert de rucsac ocupat cu pungi de prăjituri. Ne pregăteam să începem urcușul la Negoiu, de la capătul drumului forestier.
Ne pregătim serios de urcuș. Facem foc, frigem slană, ne îndopăm responsabil, ca pentru o plecare în ținuturi ostile și reci.
La desert, hop, apare Andreea cu prajiturelele! Ia și tu, na și ție, care mai vrei?...
Și dă peste Alex. Cu care se cunoștea de aproape un sfert de zi. Îi bagă punga sub nas, suficient de abrupt că ăsta să nu poată citi ce scrie pe ea și-l întreabă, iar întrebarea ei, lipsită de precizia textului scris, sună fix așa:
-Vrei, suflețel?
Tu-ți dai seama cam ce ochi a căscat Alex auzindu-se apelat „suflețel” de o cvasi-necunoscută, în creierii munților?