Între două nu te plouă. Corect. Da’
asta nu înseamnă c-ai scăpat cu totul...
Ne ducem să remarcăm Godeanu. Creasta Godeanului, mai precis.
Mobilizare mare, lume multă, Salvamont, resurse cum parcă nu avuseserăm la dispoziție niciodată până acolo.
Aci, la resurse, cam multe materiale, bre!... Cărăm la deal de ne ies ochii din cap. Mă, nu știu la alții, că nu-i mai vedeam prin pâcla de sudori șiroind de pe frunte, da’ la mine expresia „ies ochii din cap” nu-i deloc o figura de stil. Și dac-ar fi singurele organe care țin să se despartă de trupuşorul meu cocoșat sub bagaje... Da’ plămânii-s la gură, inima sparge pieptul, de restul chestiilor interne nu-s foarte sigur care încotro ar vrea s-o apuce...da’, oricum, e o neliniște totală în interiorul carcasei.
Ieșim din pădure, ce chestie, o pădure complet nenaturală pentru mine, învățat cu etajele de vegetație care ar trebui să se succeadă așa cum scrie la carte...foioase, amestec, conifere, jneapăn...La cartea Godeanului lipsesc câteva file. Foioase, foioase și, brusc, la marginea zidului de copaci înalți, majestuoşi dai în pajiștea alpină.
Dau și eu să mă opresc, dacă tot am ieșit la gol. Gata, fraților, aci punem tabăra! Nu că era locul extraordinar da’ îmi ajunsese cuțitul la os și nu-mi mai ajungea oxigenul.
N-a fost să fie. Am mai avut de urcat un povârniș, chestie care mi-a amintit de Golgota, Sisif și alte legende cu poveri și drumuri în sus. Și de lista sfinților ortodocși mi-a amintit.
Îl urc și pe ăsta, n-am încotro și ajung la locul taberei. Un tăpșan perfect, străjuit de văi mici pe laturi, una din văi cu izvor, că de-aia ne-am mai ostenit pân-aci, pentru apă.
Pe culme, deasupra noastră, imediat deasupra, un vârfuleţ, la vreo cinci sute de metri mai încolo un vârf de-adevăratelea, cu un par de fier pe el și hăt, mai sus, Bisericile din Bulz, spectaculoase formațiuni geologice. Și muuuult mai sus, cam pe la nivelul Raiului, creasta Godeanului.
Veselie mare vreo trei zile, până duminică, 10 august. Zic și data așa, că să-mi amintesc că, peste câțiva ani, Guvernul României s-a hotărât, în aceeași dată, să încerce să mă ucidă, cu gaze și bătaie, în Piața Victoriei. La 10 august de care vorbim aici altul va fi fost agresorul...
Bun, urcăm în 10 august, cum zic, în creasta Godeanului și coborâm, pe la prânz, pentru că ne gonește amenințarea de furtună. Mă rog, pe culmile din jur nu mai e amenințare, e furtună de-a binelea, se vede că plouă și, mai ales, se aude cum trăznește. Pe culmea noastră e pace. Liniște nu-i că se tot aud trăznetele din vecini... Dar e bine.
Așa de bine că ne strângem în tabăra și ne vedem netulburati de ale noastre. Care n-are ce face se adună în cerc, în mijlocul taberei. N-am ce face așa că sunt și eu un mic arc de cerc în formațiunea astfel constituită. Chiar n-am ce ce face așa că măresc arcul de cerc cu două voluntăriţe, Raluca și Florina, pe care le țin de umeri și cu care mă ciorovăiesc asupra vitezei sunetului în aer. Ca să calculăm la ce distanță de noi se întâmplă fulgerele care se întâmplă. Nu puține și nu mai aproape de 3 kilometri.
O voce rămasă anonimă se întreabă, sub duruitul tunetelor:
-Oare se poate să ne trăznească?
-Nu, zice altu’. Că suntem oameni buni...
Aici intervine Raluca. Fată de treabă, de altfel, dar cu carențe pe partea de modestie. Nu are aceste carențe mereu dar sigur le are în acele secunde.
-Cei mai buni! se repede ea cu convingere.
Mă reped și eu. Înapoi. Nu singur. Cu două fete atârnate de mine. Zbor, literalmente, spre undeva, nu știu unde, nu știu cine mi-a făcut vânt, chiar dacă exact asta mă întreb cu nețărmurită uluire:
-Băi! Care m-ai împins, băi?...
Cad grămadă, gurile rele povestesc că rânjeam cu gura până la urechi. Cred și eu că rânjeam. Nu mai zburasem, până-n ziua aia, cu două femei agățate de mine!
Dau să mă ridic și mi se pare că Florina, tăvălită peste mine, îmi împiedică visul de a-mi relua poziția verticală. Raluca cred că e încă în aer, că ea e mai ușurică, așa, mă gândesc că poate vine la aterizare ca o frunză în vânt, mai legănat și mai lin.
Zbier la Florina, cum nu-mi stă-n caracter dar având circumstanțele atenuante ale uluirii de care sunt încă cuprins:
-Da-te jos de pe mine! Că nu pot să mă ridic.
Se execută prompt dar asta nu rezolva nimicuța. Tot țintuit la pământ mi-s. Măi să fie! Mă prind, cu greu, că nu mă pot ridica deoarece încerc degeaba să restabilesc comunicarea cu unele părți ale trupului. Îndeosebi piciorul drept parcă-i piciorul vecinului. Mă uit la el, îl iau cu frumosul, face pe mortu-n păpușoi! Nu-l simt și nu mă simte. Mai că mă buşeşte plânsul gândindu-mă că poate ne-am înstrăinat pe veci unul de altul...
N-am timp să plâng. Ana zace prăbușită, pe spate, la câțiva metri de mine. Plec, târâş, spre ea, cu gând să văd ce face. Mă lămuresc după câteva secunde. Nu face nimic. Stă pe spate. Ah, ba da, face ceva. Țipă. Clar, la plămâni n-are nimic.
Mă uit, siderat, la fostul cerc de convivi. E ca într-o scenă din filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu turcii căzuți pe câmpul de bătaie de la Călugăreni. Minus noroiul. În rest aceleași păpuși dezarticulate împrăștiate prin iarbă. Și n-avem nici fesuri de ieniceri. Da’ în rest...
Între timp m-am prins, vă veți fi prins și voi până acum, fusesem victima unui fulger căzut între noi. Din cele două zicale pe care le știu despre fulger, aia cu fulgerul nu cade de două ori în același loc și aceea care zice că fulgerul nu cade peste văi aleg să mă încred în a doua. Așa că ordon retragerea spre vale.
Ne retragem toți. Care putem. Bietul Ștefan nu se poate retrage pentru că nu m-a auzit. El n-aude pe nimeni. Nici nu vede pe nimeni. În general nu face nimic. Zace și el pe spate, nu știu de ce am ales, majoritatea, poziția asta ca să ne prăbușim, și își expune tricoul ars și găurit în dreptul inimii.
Renunț, a doua oară, la retragere și mă târâi spre el. De aproape e și mai înfricoșător. Nu numai tricoul e pârlit. Părul, pielea, pe urmă o să aflăm că și ciorapii sau chiloții, în general tot ce avusese pe el, arată ca la eroii din desenele animate când bagă degetele-n priză.
Bun, totul e bine când se termină cu bine, mi-am revenit și eu, și-a revenit, mai greu și Ștefan...am mai lucrat încă aproape o lună pe acei coclauri, a rămas o amintire de poveste.
Și a mai rămas o concluzie. Între două nu te plouă da’ nici bine nu ți-e. Verificată.
Și o nedumerire. Țineți minte că toate astea se petreceau într-o zi de duminică, 10 august. Și că mergeam la muncă trecând, inevitabil, pe lângă Bisericile din Bulz. Să mor dacă înțeleg de ce, câteva zile mai încolo, în 15 august, de ziua Sfintei Marii, n-a vrut nici un voluntar, nici tăiat, să pună mâna pe ceva treaba...
Ne ducem să remarcăm Godeanu. Creasta Godeanului, mai precis.
Mobilizare mare, lume multă, Salvamont, resurse cum parcă nu avuseserăm la dispoziție niciodată până acolo.
Aci, la resurse, cam multe materiale, bre!... Cărăm la deal de ne ies ochii din cap. Mă, nu știu la alții, că nu-i mai vedeam prin pâcla de sudori șiroind de pe frunte, da’ la mine expresia „ies ochii din cap” nu-i deloc o figura de stil. Și dac-ar fi singurele organe care țin să se despartă de trupuşorul meu cocoșat sub bagaje... Da’ plămânii-s la gură, inima sparge pieptul, de restul chestiilor interne nu-s foarte sigur care încotro ar vrea s-o apuce...da’, oricum, e o neliniște totală în interiorul carcasei.
Ieșim din pădure, ce chestie, o pădure complet nenaturală pentru mine, învățat cu etajele de vegetație care ar trebui să se succeadă așa cum scrie la carte...foioase, amestec, conifere, jneapăn...La cartea Godeanului lipsesc câteva file. Foioase, foioase și, brusc, la marginea zidului de copaci înalți, majestuoşi dai în pajiștea alpină.
Dau și eu să mă opresc, dacă tot am ieșit la gol. Gata, fraților, aci punem tabăra! Nu că era locul extraordinar da’ îmi ajunsese cuțitul la os și nu-mi mai ajungea oxigenul.
N-a fost să fie. Am mai avut de urcat un povârniș, chestie care mi-a amintit de Golgota, Sisif și alte legende cu poveri și drumuri în sus. Și de lista sfinților ortodocși mi-a amintit.
Îl urc și pe ăsta, n-am încotro și ajung la locul taberei. Un tăpșan perfect, străjuit de văi mici pe laturi, una din văi cu izvor, că de-aia ne-am mai ostenit pân-aci, pentru apă.
Pe culme, deasupra noastră, imediat deasupra, un vârfuleţ, la vreo cinci sute de metri mai încolo un vârf de-adevăratelea, cu un par de fier pe el și hăt, mai sus, Bisericile din Bulz, spectaculoase formațiuni geologice. Și muuuult mai sus, cam pe la nivelul Raiului, creasta Godeanului.
Veselie mare vreo trei zile, până duminică, 10 august. Zic și data așa, că să-mi amintesc că, peste câțiva ani, Guvernul României s-a hotărât, în aceeași dată, să încerce să mă ucidă, cu gaze și bătaie, în Piața Victoriei. La 10 august de care vorbim aici altul va fi fost agresorul...
Bun, urcăm în 10 august, cum zic, în creasta Godeanului și coborâm, pe la prânz, pentru că ne gonește amenințarea de furtună. Mă rog, pe culmile din jur nu mai e amenințare, e furtună de-a binelea, se vede că plouă și, mai ales, se aude cum trăznește. Pe culmea noastră e pace. Liniște nu-i că se tot aud trăznetele din vecini... Dar e bine.
Așa de bine că ne strângem în tabăra și ne vedem netulburati de ale noastre. Care n-are ce face se adună în cerc, în mijlocul taberei. N-am ce face așa că sunt și eu un mic arc de cerc în formațiunea astfel constituită. Chiar n-am ce ce face așa că măresc arcul de cerc cu două voluntăriţe, Raluca și Florina, pe care le țin de umeri și cu care mă ciorovăiesc asupra vitezei sunetului în aer. Ca să calculăm la ce distanță de noi se întâmplă fulgerele care se întâmplă. Nu puține și nu mai aproape de 3 kilometri.
O voce rămasă anonimă se întreabă, sub duruitul tunetelor:
-Oare se poate să ne trăznească?
-Nu, zice altu’. Că suntem oameni buni...
Aici intervine Raluca. Fată de treabă, de altfel, dar cu carențe pe partea de modestie. Nu are aceste carențe mereu dar sigur le are în acele secunde.
-Cei mai buni! se repede ea cu convingere.
Mă reped și eu. Înapoi. Nu singur. Cu două fete atârnate de mine. Zbor, literalmente, spre undeva, nu știu unde, nu știu cine mi-a făcut vânt, chiar dacă exact asta mă întreb cu nețărmurită uluire:
-Băi! Care m-ai împins, băi?...
Cad grămadă, gurile rele povestesc că rânjeam cu gura până la urechi. Cred și eu că rânjeam. Nu mai zburasem, până-n ziua aia, cu două femei agățate de mine!
Dau să mă ridic și mi se pare că Florina, tăvălită peste mine, îmi împiedică visul de a-mi relua poziția verticală. Raluca cred că e încă în aer, că ea e mai ușurică, așa, mă gândesc că poate vine la aterizare ca o frunză în vânt, mai legănat și mai lin.
Zbier la Florina, cum nu-mi stă-n caracter dar având circumstanțele atenuante ale uluirii de care sunt încă cuprins:
-Da-te jos de pe mine! Că nu pot să mă ridic.
Se execută prompt dar asta nu rezolva nimicuța. Tot țintuit la pământ mi-s. Măi să fie! Mă prind, cu greu, că nu mă pot ridica deoarece încerc degeaba să restabilesc comunicarea cu unele părți ale trupului. Îndeosebi piciorul drept parcă-i piciorul vecinului. Mă uit la el, îl iau cu frumosul, face pe mortu-n păpușoi! Nu-l simt și nu mă simte. Mai că mă buşeşte plânsul gândindu-mă că poate ne-am înstrăinat pe veci unul de altul...
N-am timp să plâng. Ana zace prăbușită, pe spate, la câțiva metri de mine. Plec, târâş, spre ea, cu gând să văd ce face. Mă lămuresc după câteva secunde. Nu face nimic. Stă pe spate. Ah, ba da, face ceva. Țipă. Clar, la plămâni n-are nimic.
Mă uit, siderat, la fostul cerc de convivi. E ca într-o scenă din filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu turcii căzuți pe câmpul de bătaie de la Călugăreni. Minus noroiul. În rest aceleași păpuși dezarticulate împrăștiate prin iarbă. Și n-avem nici fesuri de ieniceri. Da’ în rest...
Între timp m-am prins, vă veți fi prins și voi până acum, fusesem victima unui fulger căzut între noi. Din cele două zicale pe care le știu despre fulger, aia cu fulgerul nu cade de două ori în același loc și aceea care zice că fulgerul nu cade peste văi aleg să mă încred în a doua. Așa că ordon retragerea spre vale.
Ne retragem toți. Care putem. Bietul Ștefan nu se poate retrage pentru că nu m-a auzit. El n-aude pe nimeni. Nici nu vede pe nimeni. În general nu face nimic. Zace și el pe spate, nu știu de ce am ales, majoritatea, poziția asta ca să ne prăbușim, și își expune tricoul ars și găurit în dreptul inimii.
Renunț, a doua oară, la retragere și mă târâi spre el. De aproape e și mai înfricoșător. Nu numai tricoul e pârlit. Părul, pielea, pe urmă o să aflăm că și ciorapii sau chiloții, în general tot ce avusese pe el, arată ca la eroii din desenele animate când bagă degetele-n priză.
Bun, totul e bine când se termină cu bine, mi-am revenit și eu, și-a revenit, mai greu și Ștefan...am mai lucrat încă aproape o lună pe acei coclauri, a rămas o amintire de poveste.
Și a mai rămas o concluzie. Între două nu te plouă da’ nici bine nu ți-e. Verificată.
Și o nedumerire. Țineți minte că toate astea se petreceau într-o zi de duminică, 10 august. Și că mergeam la muncă trecând, inevitabil, pe lângă Bisericile din Bulz. Să mor dacă înțeleg de ce, câteva zile mai încolo, în 15 august, de ziua Sfintei Marii, n-a vrut nici un voluntar, nici tăiat, să pună mâna pe ceva treaba...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu