Cu remarcatu' in Podu Calului

            E vineri, 3 iunie 2011 și eu moțăi într-un autobuz care a plecat din Bucureşti în zorii zilei și acum se strecoară printre dealuri prahovene că să iasă la apa Buzăului. A dat soarele, s-a ridicat de două sulițe pe cer (ei, nu chiar două sulițe, așa vine vorba, pe bune îs două săgeţele de-alea de la darts, că e încă devreme), ziua promite să fie frumoasă. Mă îndrept spre Valea Caşoca și masivul Podu Calului, să strig “prezent” la acțiunea de remarcare organizată de Asociația Montană Carpați.

            Nehoiu. Cap de linie.

            Alt autobuz, spre Siriu. Cu un șofer care pare el mascul al speciei, poartă pantaloni și mustață, are vocea groasă…până aici te induce în eroare…dar e curiooooos, ca o baba! În nici 15 kilometri îmi află viața, pasiunile, destinația (pe termen scurt) și îl mai și plătesc cu 4 lei pentru toate informațiile pe care i le dau!Mă debarcă la poalele barajului Siriu, mi-o arată pe Elena care ne întâmpina în toată splendoarea ei (honi soit qui mal y pense!- Elena e pensiunea din capu’ Văii Caşocii, reperul meu ca să-mi continui drumul spre cabana “14 Scaune”, locul de întâlnire cu organizatorii) și pleacă ridicând din umeri probabil la gândul că grădina Domnului e mare, mulți i-au sărit gardul, până aici nimic nou, dar să sară așa, ca mine, cu ditamai șifonierul legat cu bretele în spinare și s-o apuce cu toată încărcătura asta spre pădure…hm, omul (baba?) cât trăiește tot învață!

            Scap de dracu’, dau de tat-su. Nu apuc să mă încontrez la mers mai mult de 500 de metri că mă pun păcatele să-l iscodesc pe unul din megieşii aflători pe la gardurile dinspre uliță ale caselor de pe vale. La bafta mea nimeresc tocmai pe nea Posea. Nenea, care merge pe 70 și arată de vreo 45, e copia șoferului mustăcios și cu apucături de babă. Copia făcută din atomi de antimaterie: personajul acesta nu dă doi bani pe mine și pe problemele mele existențiale, dânsul are o singură grijă, să-mi povestească, peste gard, tot ce-a făcut dumnealui în ultimii 70 de ani. Am aflat cum s-a construit barajul Siriu, cum s-a desființat mocănița de pe Valea Caşoca după ce au distrus-o inundațiile din ’75, care-i ultimul inventar al urșilor din masiv (-Sunt urși, nea Posea?- E mama urșilor aici!), câtă pensie are și din ce perioade e compusă vechimea în muncă pentru care primește pensie, care-i treaba cu ciobanii și ciobănitul local și care e părerea lui nea Posea despre tineretul din ziua de azi...(asta nu prea vreți s-o știți și voi) La momentul în care istoriile încep să conțină și referiri din ce în ce mai dese la tatăl dumnealui (și frate!, nea Posea e copil făcut mai la bătrânețe…tat-su apucase zdravăn ’907 și primul război…) mă prinde teama că nu ne oprim până la bunic și străbunic și ăștia sigur au fost contemporani cu Mihai Viteazu sau măcar au cunoscut pe careva care a dat mâna cu marele voievod, ori eu n-am chiar atâta timp la dispoziție! Noroc că dinspre vrejii de fasole din grădina moșului murmurul consoartei dumisale, care îl invită la înfipt aracii în pământ, începe să se schimbe în tunet de nevastă nebăgată în seamă iar nea Posea n-are încotro, suspină și mă sloboade să iau calea muntelui. Contorizez o ora jumate și trei țigări jertfite la gardul bătrânului, regret doar că n-am scos ibricul să pun de-o cafea că aș fi avut și timp și nevoie, aburc matahala în spinare și pornesc spre “14 Scaune”. 

            Drumul e prietenos, se strecoară printre versanții unei văi înguste dar însorite, mă strecor și eu ștergându-mi nădușeala de pe frunte ( în loc să merg mai de dimineață, pe răcoare, am stat la taclale și-am mai ținut și omul ăla din treabă, acu’ are și scandal cu nevasta, așa-mi trebuie!)

            Spatele meu (de fapt partea de jos a picioarelor, că atât se vede) sau culoarea rucsacului (acesta se vede sigur, că-i cât casa!) inspiră încredere așa că primii carpatişti care mă prind din urmă cu o mașină opresc și mă invită să mă alătur lor până la locul de cazare.Îi cunosc, cu prilejul acesta pe Erika, Marian și …doamnelor și domniloooor, Iooooaaaaan Stoenicăăăăă! Da, doamnelor și domnilor, celebrul călător singuratic și scriitor prolific (am zis bine, nu? Scriitor singuratic și călător prolific parcă sună mai puțin bine…în fine…). Dăm mâna pe bancheta din spate a autoturismului, mă uit, pipăi (cu ochiii, hoo) și-mi vine să strig: există!! Chiar există și de-a lungul următoarelor zile îmi va fi un minunat coechipier. Și dacă va vrea bunul Dumnezeu s-o lase așa cum a căzut și nu-și mai bagă Aghiuță coada, peste alte două săptămâni vom fi din nou împreună la remarcarea din Munții Vrancei. Dar să nu ne pripim, ce va fi acolo o să vedem , să rămânem la problemele curente. Prima problema e dacă la “14 Scaune” sunt paișpe scaune. Sunt. Și câteva rezerve, probabil pentru perioadele în care vreun scaun titular intră în concediu și pleacă la mare, la Techirghiol. 

            Nea Tudose ne primește amabil, ne arată casa, ne așează la masă…Ei, aici la masă…handicap mare, nea Tudose n-are bere în dotare, oricât ți-ar fi de cald și sete! O rezolvăm și pe asta, că suntem băieți mari, apoi ne întâlnim cu organizatorii gălățeni…de-acum prieteni vechi: Nea Marin, Alex, Cătălin (și Cătălina), Dan (și Doina)…opaaa, ia stai puțin…Cătălin și soția Cătălina, Dan și soția Doina…oare la Galați primești certificat de căsătorie și pupi mireasa numai dacă numele ei începe cu aceeași inițială cu care începe al tău?!? Asta e o problema nerezolvată la față locului, mai studiez , mai adun bibliografie. Vă țin la curent. Pasul următor e să pozăm Cascada Caşoca (adică să ajungem întâi la ea, dar făcând drumul cu mașina nu se mai pune la probleme) și iată-ne la locul de cazare.

            Ne adunăm din ce în ce mai mulți, ne salutăm, facem cunoștințe noi, ridicăm casa, punem masa, aprindem focul și cântăm. 

            Și mai facem încă ceva, că nici broasca nu cântă pe uscat. Se face sâmbătă dimineață. Trec printr-o scurtă perioada a vieții în care nu pot să refuz pe nimeni și nimic. Pentru simplul motiv că nu pot clătina capul decât de sus în jos și-atunci cu mare grijă… Cealaltă axa potențial utilizabilă pentru mișcarea capului, stânga-dreapta, e momentan scoasă din uz. Încerc, dar obțin efectul unui cutremur de gradul șapte virgulă nouă catralioane de grade pe orice scală de măsură, așa că mă feresc cu sfințenie să repet operațiunea. E tardiv dar mă întreb de ce nu m-am gândit la sfințenie aseară. Și azi-noapte. Până aproape azi-dimineață. Sunt motolit dar fericit. N-am cărat cortul degeaba, în mod absolut surprinzător am dormit în el și nu la vecini sau la urs. Sau măcar m-am trezit acolo, că din vremea scurtă în care am dormit nu am amintiri. Încerc să-mi întind părțile mai șifonate odată cu ritualul spălatului în râuleț. Mi-ar prinde bine un fier de călcat. Ușurel-ușurel și cu mișcări doar sus-jos revin în rândul lumii. Care lume, compusă din încă 35 de carpatişti și vreo douăzeci de jandarmi de la Jandarmeria Montană Buzău (mulțumim de sprijin!), ai zice că mânată de ceva interese dacă n-ai ști că totul e voluntariat( ei, da, la jandarmi voluntariatul e pe bază de ordin să fii voluntar, dar asta e altă mâncare de pește!), face abstracție de ora ultramatinală și mai face și cerc în jurul organizatorilor, se împarte pe echipe, ia în primire materiale, scule, hărți, ascultă instructajul și …uite-așa începe o zi de muncă. 

            Sunt un norocos, am o echipa trăznet, Cătălina și Cătălin, Dorin și Ioan, plus jandarmul Cornel. Norocul meu se termină în timp ce pictez primul marcaj din traseul alocat, la vreo 50 de metri de tabăra de corturi. Mă ajung blestemele babei cu fasolea rămasă nearăcita, bag de seamă; echipa noastră își sporește brusc și neprevăzut efectivul cu încă trei membri: Marcel, prieten vechi, nepoată-mea Adina și Cristina, pe care încă n-o cunosc dar până la sfârșitul zilei urmează să o. Te-ai întreba, la o prima lectură, unde-i nenorocirea, că nu se întrevede… Au mai pățit că mine atlanții, orășenii din Pompei iar în vremurile mai dinspre noi japonezii de la Fukushima și nenea ăla trăznit de fulger de la știrile proteve, Adriana, ai legătura!, nici unul n-a știut de unde l-a pocnit nenorocirea! Așa și eu, m-am bucurat mai întâi. Până în seară..aveam să pătimesc destule…Dar s-o luăm agale cu povestea. Agale o luăm și pe potecă și ne facem mâna cu primele pătrate albe cu o dungă roșie și verticală pe mijloc. Treaba pare să meargă strună dar germenele belelelor e deja în plină diviziune și, tăcut, începe să își arate efectele. 

            Primul efect e că Marcel se abonează la pensulă și vrea să tragă dungi albe. Primele dintre ele le trage peste cea mai artistică săgeată roșie desenată de băiatu’ stând cu capul în jos, pe marginea unui pod, la o cotitură de traseu. (Marcele, îmi pare rău, am promis că nu mă uit la schilodirea realizării mele măiastre dar fotografiile publicate de coechipieri au , la capitolul “așa nu!”, poza cu pricina!) 

            Simultan cu actul de mutilare Marcel mai obține un efect : motivând că rucsacul îl încurcă la pictură noul Van Gogu al nostru i-l pasează Cristinei care mai avea unul în spinare. Urmarea? Păi, noi, ăștia, cavalerii…deh, am cărat ca bonus și rucsacul lui Marcel. Asta încă n-ar fi nimic (sau aproape) dar la pauza de masă aveam să constat că toată șandramaua aia de rucsac n-avea în el măcar un biscuit, o vată de zahăr, o ciocolată aerată, ceva mic și ușor cu care să-ți potolești foamea în rând cu lumea. Așa s-au dus pe copcă și în burticile lui Marcel și cea a Adinei și pâinica și branzica și cărnica și ciocolăţelele și…și..și…Dar am băut apă pe săturate, că eram lângă un izvor rece și cristalin! Până la ora mesei ne mai distraserăm deja scoțând mașina lui Horia dintr-un nămol cât mlaștina lui Shrek, cărând apă, ciment, țeavă, alături de echipa de jandarmi plecată să monteze stâlpi pe traseul nostru și marcând suplimentar și o bucată din traseul repartizat altei echipe, suflete mari, ce naiba! Echipa noastră continuă să crească precum aluatul pus la dospit…cu ce lipici eram dați nu știu, ne-am trezit la un moment dat și cu Emil, venit mai târziu în tabără și urmărindu-ne pe marcajul proaspăt aplicat. Și bine aplicat, că ne-a găsit! Sau o fi el născut cu căiță în cap și e mai băftos ca restul lumii…poate alții, care n-au norocul lui, ne caută și-acum… 

            Supranumerarul acesta de personal a dus la niște ciondăneli pe cele trei biete pensule din dotare și peria aferentă kit-ului standard de marcare, dar asta n-a fost nimic grav că s-a rezolvat simplu, am lăsat fetele să muncească, doar erau fix trei la număr și noi ne-am scăldat privirile în zări și am cârcotit cu privire la calitatea marcajelor. 

            Până la joncțiunea cu echipa venită din celălalt capăt al traseului nimic notabil în afara splendorilor din peisaj. 

            După întâlnire, însă, a fost rândul Cristinei să arate ce poate și de ce merită să o porți după tine. Rumori din public, la întâlnirea cu cealaltă echipa, (prietenii Marius și Mihai știu de ce) îmi gâdilasera urechile dar cum nu-s superstițios, m-am făcut că nu le aud. Maaaare greșeală! Seara, în tabără(dar mai avem până în tabără, stați , că n-a fost așa de simplu, noooo!) aveam să aflu că simpatica Cristina ar trebui să poarte supranumele de mama tuturor oazelor din deșertul Sahara, salvatoarea însetaţilor din Gobi, aducătoarea de viață și verdeață în Atacama, că e fiica Amazonului și nepoata Nilului. Un’ te duci cu ea apa curge. Cu precădere din cer. Și de regulă în șuvoaie dense. În consecință ne-am întors în tabăra trecând printr-o furtună de gradul nouă: fulgere, tunete, grindină, un potop căzând din cer. Într-un fel, noroc cu furtuna, gonise de pe drum orice altă viețuitoare, nu mai era nimeni să vadă o adunătură de năpăstuiți înfășurați în plasticăraie și cărând după ei o rangă, un topor, o lopată, un bidon de 100 de litri, saci, rucsaci…n-a râs nimeni de noi. 

            Dar până la întoarcere ne-am mai adăpostit pe sub poala pădurii și apoi într-un grajd părăsit în care am scormonit de pe fundul rucsacilor ultimele chestii comestibile. Numai bine ne-am deschis apetitul pentru fasolea cu cârnați care, aburindă, ne aștepta în ceaunul lui Horia... Ciclonul Cristina lovește din nou și tot vinişorul lui Horia ia drumul Buzăului cu viitura de ora cinci. Întrucât n-a fost singurul păgubit și cum orașul Buzău din apele astea își stâmpără setea, tare îmi vine a crede că duminică pe la șapte dimineață era mare și inexplicabilă veselie alcoolică în casele din municipiu. Văduviți de plăceri bahice, sau măcar de grosul lor, decidem s-o sechestram pe Cristina în cortul militar instalat de jandarmi și, pe cale de consecință, reușim să aprindem focul de tabără. O clipă de neatenție a paznicilor, un vârf de năsuc al Cristinei ieșit la lumina stelelor și ploaia s-a așternut durabil peste foc și peste noi. Și cred că peste toată Europa. Cu perspectiva unui nou diluviu îmi pun o iluzorie vestă de salvare și adorm cu gândul că mâine dimineață, nu mai târziu, să încep să construiesc o arcă. 

            Duminică dimineață, nu foarte devreme, reușesc să fac ochi sub un soare strălucitor. În naivitatea mea îmi imaginez că am exagerat cu acuzele la adresa fiicei ploii așa că n-am nimic împotrivă să plec în Podu Calului cu un grup din care face și ea parte, alături de Doina și Dan, Marcel și Adina. 

            Pe la jumătatea drumului ajungem la o cabană a unor oameni inimoși, cu copii frumoși și de săptămâna asta îngroziți, probabil, de posibilitatea ca în zona lor să se mai facă vreo acțiune de remarcare. N-a fost om să treacă pe la ușa lor ( nu numai că treceau azi, dar mâine își aduceau și prietenii!) și să nu poarte următorul dialog cu proprietarii: -beți o cafea?-daa!-dar o afinată vreți?-daaa!-o clătita să vă dau?-daaa!-un chec?-daaa! Un suc de soc?...Hai, că ați prins șpilul: -daaaaaa! În consecință Dan a urcat în Podu Calului de trei ori în trei zile, iar Doina a fost singura care (cu ce eforturi oare, Doamne?) a reușit la întrebarea –vreți o cafea? să răspundă mai întâi cu un spășit –am băut și ieri…înainte de a reintra în rândul lumii și a nu refuza nimic din cele oferite. 

            Dumnezeu și cu Cristina ne-au bătut pentru că am plecat de la minunata cabană spre vârf cu gândul păcătos că, până ne întoarcem noi, peste două ore, numai bine o să fie gata tochitura care era pe foc. Așa că pe vârf am avut vreme de două glume și trei poze și…ghiciți și voi cam ce-a urmat! Indiciu: cei rămași în tabără, speriați de potopul care ameninţa să le ia mașini și alte avuții de prin poiana unde dormiserăm au plecat la deal după noi, îngrijorați. 

            Odată regrupați am încheiat acțiunea la hanul Măgura, la adăpost. 

            N-am pomenit aici pe toți participanții și-mi pare rău. Dar sunt sigur că toată lumea înțelege că numai posibilitățile mele limitate de narator au făcut să nu îi pot prinde în poveste pe toți inimoșii care și-au unit eforturile să mai facem un pas spre desăvârșirea unei comunități în care valori morale ca prietenie, altruism sau atașament nu sunt vorbe goale ci sunt fundația a ceea ce Asociația Montană Carpați își dorește să construiască. O să las poza de grup să vorbească în locul meu și despre Cami și despre Ștefan și despre Bogdan și despre Ion și despre Nea Marin și despre Gigi și despre Mastroiani și despre Lucian și despre…Toți, oameni minunați, în mâinile cărora mi-aș lăsa sticla de bere și-aș fi sigur că un gât, de pe fund, de-acolo, aș mai găsi și eu când aș cere-o înapoi!

Izvorul italienilor

            Din ciclul “Când ne-o fi mai rău ca acum să ne fie! (c-așa ne trebuie!)”, Asociația Montană Carpați, Secția hidroavioane, hidrobiciclete și mai ales hidroconstrucţii vă prezintă tragi-comedia în două acte și o zi jumate: “Izvorul Italienilor redivivus!”cu subtitlul “Reparați, reparați,reparați! S-o găsi cine să strice în urmă voastră!”

            Era odată în Dobrogea, la poalele Ţuţuiatului, un sat, Greci, plin de italieni…Mai erau acolo și bulgari, ruși lipoveni și haholi, ardeleni din Mărginime, doi germani, uitați de al treilea Reich la marea retragere strategică din ’44, care nici nu erau siguri că s-a terminat războiul, un australian din tată filipinez și mama poloneză, ce mai, toate neamurile pământului. Greci…neam! Bătrânii își amintesc de unul Stavropoleos…parcă…probabil acum e bugetar în Atena, nimeni nu se mai frământă de grijă lui, cu excepția Doamnei Angela Merkel care trebuie să-l împrumute cu vreo 100 de miliarde de euroi că să-și poată vedea grecul nestingherit de bolovanii lui plini de istorie.

            Dar să ne întoarcem la bolovanii noștri!

            Avea satul acesta așa o mare bogăție formată numai și numai din bolovani. Granit din cel mai bun, rădăcini cariate ale hercinicilor, o plăcere să-ți dai peste degete cu așa piatră de calitate! Se șoptește că unii bolovani erau de  uraniu dar asta-i altă poveste, nu-i pentru copii, ne facem că n-am auzit.

            Pe când meșterii pietrari italieni pripaşiti pe la începuturile secolului XIX la umbra Ţuţuiatului și a Ghinaltului scobeau muntele după granit, (între timp s-au cam lăsat de meserie, prea săreau așchii în toate părțile la cioplit și era și multă transpirație, nu mai bine în coada bâtei la păscut oile?…da’ fac o brânzăăă…!) ca cetățeni ce cunoșteau zicala “nu ești om dacă n-ai plantat un copac și n-ai făcut o fântână”, s-au fost pus ei și au captat mai multe izvoare, le-au încadrat cu lucrări de artă durate din granitul locului și le-au dat trecătorului însetat.

            Copaci nu știu dacă au plantat, cred că nu, nu se inventase încă exportul cherestelei contra euro, drept urmare nici defrișările sălbatice din zilele noastre așa că numărul copacilor se încadra în normative, peste partea zicalei privitoare la copaci se trecea mai ușor pe vremea aia, la fântâni era cererea mai mare și oferta mică-mică de tot.

            Și-au tot băut trecătorii din acele izvoare, ani mulți, dragii moșului, da’ n-au băut numai din izvoare, uneori și-au adus de-acasă beutură…Drept urmare bazinele de colectare a apei s-au umplut de sticle, căni, peturi. A mai pus și Dumnezeu mâna și s-au adăugat mâl, pietre, frunze și crengi, n-a mai pus nici un italian mâna că, de!, și ei trăiesc în România și asta le umple tot timpul…

            Și uite așa, în zilele noastre, că așa sîntem noi ghinioniști și ne-am născut în zilele astea, dar ce să faci, ziua nașterii, părinții și primul ministru nu se aleg, defilezi cu ce ai, în zilele noastre zic, i-a cășunat Asociației Montane Carpați, reprezentată de brava Kya, să redea viață încă unui astfel de izvor, cel al italienilor zis…Dacă îl raportăm la dimensiunile Munților Măcin vorbim despre un izvor așezat tocma’ la mama zmeului, în șaua Ţuţuiatu, mai avea puțin și curgea din cel mai înalt punct al Dobrogei… Pe drepte nu-i decât la vreo trei sute și ceva de metri deasupra satului, a Dunării și-a Mării Negre. La și mai multe sute deasupra Mării Moarte dar ce treabă avem noi cu Marea Moartă?! Că vorbim despre niște metri cam ai dracului…asta urma să aflăm, în literatura de specialitate nu suflă nimeni o vorba. Dar în literatura de specialitate nu se repara izvoare.  Nooo…Acolo toate lucrurile îs simple, clare și frumoase: intri în Greci (dacă l-ai nimerit pe harta patriei), ajungi la Monument, ții triunghiul albastru și într-un ceas, un ceas și-un picuț, pui cortul în șaua Ţuţuiatu. Oleacă de răbdare că ajungem cu povestea și la metrii cu pricina. Deocamdată s-o luăm cu începuturile.

            În ceea ce mă privește începuturile au fost făcute atunci când (împins de Aghiuță pentru păcatele mele cele multe și grele?) am găsit activitatea postată pe carpați.org și m-am hotărât să particip. Ardelean prin naștere, creștere și fire (ardelenii sînt neamul acela de oameni care nu pot să prindă melci din cauza că, atunci când se apleacă să-i apuce de cochilie, melcii - țuști! ) și tulcean prin domiciliu mi-am zis că prea-i acțiunea sub nasul meu ca să nu mi-l bag pe-acolo.

            Ca să nu merg la oamenii aia care se zbăteau cu organizarea cu mâna goală am prostit și doi bucureșteni, pe fiu-meu, Andrei și pe verișoară-sa, Adina. Ehei , din clipa asta s-a pornit distracția!

            Copiii ăștia (în care îmi puneam toată nădejdea să care cele trebuincioase în rucsaci și din când în când și pe mine, în locurile mai abrupte, dar n-avea să fie așa, nooo…) n-aveau la îndemână decât bucăți din echipament așa că m-am oferit să fac pe plutonierul de companie și să mă ocup de de partea cu cazarmamentul și cele necesare gurii, solide și lichide , de-a valma.

            Iată-mă, deci, sâmbătă dimineața, demarând voios din Tulcea , la bordul unui Matiz din secolul trecut, cu o mulțime de bagaje în și peste rucsac, bucurându-mă de vremea superbă de după furtuna de peste noapte. Intenția este să fac joncțiunea cu restul trupei la Greci, să împart bagajele pe participanți și …la deal, Vasile! Pardon, andiamo, Pietro, ciao, Franco! Ca să mă mențin în specificul local.

            Soarele se strălucea, păsărelele cânta , Matizul înghițea kilometru după kilometru … Cam al cincisprezecelea i s-a oprit  în carburator, ca un os de peşte în gât și asta i-a fost fatal. Scoțând aburi precum un cal nădușit mășinuța și-a declinat posibilitățile de a atinge ținta acestei călătorii și în general, orice fel de altă țintă, așa că ora întâlnirii mă prinde culegând maci de pe marginea drumului în așteptarea unor vremuri mai bune și a unui prieten care să mă remorcheze.

            Trag mașina în primul sat, mă cocoşez sub rucsacul supradimensionat și pornesc spre izvor. Mai am cincizeci de kilometri. Combinații de marș per pedes cu transport mecanizat, de la Dacie hârbuită până la Land Rover Discovery, mă aduc la Monument cu vreo două bunișoare ceasuri întârziere. Baiul e că, în condițiile date, am rămas singur la cărat bagaje cât pentru trei. Nu pun la suflet, pun, în schimb, rucsacul în spate și străbat ulițele sub un soare hotărât să-mi mai coacă mintea. Cu singurul rezultat că mă face să transpir.

            La ieșirea din sat mă depășește o coloana pestriță de mășini. Vreo doi călători din ele îmi fac semne. Le traduc, greșit, cam așa: unde-ai pornit, smucitule, cu casa în spinare? După cinci sute de metri, când îi prind din urmă, constat că și ei fac parte din rasa de smuciţi fără astâmpăr: sînt membri ai Clubului Alpin București veniți în vizită de semi-curtoazie (sau semi-vizită de curtoazie, ca să nu fiu nepoliticos) la șantierul Izvorului Italienilor. Semi pentru că își aveau cartierul general și corturile pe undeva pe Culmea Pricopanului iar în zona încercau să îmbine plăcutul plimbării cu o utilă mâna de ajutor. Pe care n-au mai dat-o, până la urmă, dar nu din vina lor. Oricum intenția se contabilizează în dreptul faptelor bune. Pentru care vor plăti odată și-odată.

            Îmi trec pe la urechi invitații să mai cedez din bagaje, un cort unuia, un sac de dormit altuia…Refuz. După o jumătate de oră regret.

            Traseul merge deocamdată pe Valea Morsu, pe un drum bun pentru tancuri, tractoare, căruțe și…ATV-uri!! ATV-iști din toate țările, nu va lăsăți intimidați de statutul de Parc Național! Merge o tură pe-aci de mama focului! (Arză-v-ar focul pârâitorile, dacă tot am pomenit de foc!)

            Partenerii mei de drum au timp și chef de bancuri și pozat popândăi. Eu pășesc îngropat până la glezne de greutatea rucsacului și zâmbesc ușor strepezit la poante. Nu prea poți zâmbi când n-ai destul oxigen. Iar plămânilor mei proporția de oxigen din aerul înconjurător li se pare periculos de redusă.

            Recuperez la pauza de la izvorul reconstruit de Asociație anul trecut, locul unde părăsim drumul. Trag adânc aer în piept, trag și nicotină dintr-un Marlboro (provoacă îmbătrânirea pielii tenului!), scap de cort și sacii de dormit(săru’mâna, Clubul Alpin București!) și pornesc să urc pieptiș pe poteca ce duce spre șaua cu locul faptei. Prima oară. N-avea să fie ultima. Dac-aș fi știut, dac-aș fi știut…

            Ajung în şa stors. De ce s-o fi zicând stors?!?  Că, de fapt, şiroiesc pe la toate încheieturile. Și burticica dă deja semne că n-o să-mi mai facă probleme la ultimul nasture al nădragilor odată reîntors acasă.

            Mă întâmpina Adina și Andrei, ultimul cu degetul mijlociu al mâinii drepte lejer zdrobit între doi bolovani din fosta construcție a izvorului. Urma să-mi arate acest deget de mai multe ori în cursul zilei. M-am abținut cu greu să-l cârpesc pentru impertinență. Printre altele și pentru că are juma’ de metru peste mine și nu ajung. Îl pedepsesc punându-l să care rucsacul până la locul de campare și refuzând categoric să mișc vreun deget (nici mijlociul, nici altul) la operațiunea de ridicare a cortului.

            Îl regăsesc și pe Marius, ne-am mai văzut noi la munci de-astea de-ale lui Sisif, în portița Viştei, anul trecut,  ne strângem mâna, ne întrebăm (în gând), băi, ăstuia nu i-a fost de ajuns o dată? O fi masochist?

            Cu asta gata cu politețurile, încerc să mă integrez în colectiv. Beleaua șomajului de la şes e prezentă și în creasta Munților Măcin, deocamdată lumea se cam bate de muscă din motive de materiale de construcție care n-au răzbit spre înalturi, maşina care le aduce patinând pe undeva prin pădurile de fag și de tei de pe la poale.

            Locurile de muncă disponibile la scos mizeria din bazinul colector fiind ocupate (or fi dat ceva şpaguţă pe la Kya, știu și eu?) mă agăț de o sârmă și pornesc s-o răsucesc ca să-mi dau impresia că n-am venit degeaba. Și poate reușim să și desfundam țuțuroiul pe unde ar trebui să se scurgă din nou apa izvorului.

            De-a lungul zilei am scos din țeava cu pricina pietricele cât să durezi o momâie din ele, peturi, o cană de plastic verde, cutii de conserve, lemne... Nu înainte de a îndesa noi înșine înăuntru vreo câțiva pari pe care ne-am chinuit după aia să-i și scoatem cu eforturi însutite. Rămân la părerea că și la ora asta mai e câte ceva pe țeava aia, vreun turist mai mititel căzut înăuntru…Apă curge, însă, suficient!

            Dar n-a curs așa de repede. Întâi au trebuit, totuși, aduse materialele.

            Am încercat eu să sugerez să mai așteptăm puțin, poate se instalează un teleferic prin zonă…n-am avut cu cine mă înțelege! Măi, mai stați puțin, poate cercetătorii britanici…vreun material care să înlocuiască betonul făcut din ciment și nisip cu ceva pe baza de puf de pinguin, hai, de gâscă… băieții, de neoprit! Ce nu știam eu era că la un loc cu nisipul, cimentul, plasa sudată, șina de cale ferată(da, da!), tablele, scândura lungă, scândura lată…mă rog, o remorcuţă de tractoraș cu de toate,  se afla și berea. Asta explică o parte din comportamentul sinucigaș.

            Una peste ailaltă, iată-ne la izvorul din drum, ăla cu Marlboro(nu fac reclamă) așteptând pe fratele mai mic al lui Fendt, New Holland și Ford. Fratele mai mic și mai debil. Oprit, prin urmare, vreun kilometru mai jos, aproape cu aceleași simptome că Matizul meu (vi-l mai aduceți aminte, da?)

            După ce s-a trezit înconjurat de o armată mai mititică formată din  flăcăi veseli și Kya, gâdilat pe la pompe, faruri și bujii, momit cu o porție dublă de motorină, deseară, la grajd, tractoraşul și-a dat acceptul să pornească și, în uralele cortegiului pe care l-am format în spatele lui, ne-a cărat băgăjelele de care vă ziceam până unde i-a permis drumul.

            Pe urmă…lucrurile devin ușor de nepovestit. Cel mult după ora 22 și cu bulină roșie. Poate nu tot calendarul dar o parte semnificativă a lui a fost recitată pe povarnişul dintre cele două izvoare. Vreo câteva drumuri cu sacii în spinare m-au adus în situația să scot din vocabular cuvintele nisip, plajă, Sahara și derivatele lor. Și să mă gândesc foarte serios să fac același lucru cu munte, izvor, italian, macaroane, pizza, cizmă.

            Între două drumuri cu saci, că să ne păstrăm tonusul, am mai râcâit câte ceva prin preajma construcției, ne-am mai încurcat printre picioarele bravilor și simpaticilor meseriași din Greci, ne-am ferit cât am putut de glumele care treceau în foc încrucișat deasupra construcției, am râs totuși cât pentru două luni că n-am putut să ne ferim de toate, am deranjat (scuzați!) toate lighioanele locului, greieri mutanți, mari cât un șoarece normal, miriapozi de-o șchioapă, șarpele lui Esculap și vreo două broaște țestoase, dobrogene, normal…

            Abia amurgul mi-a amintit că am cărat o groază de haleală în rucsac…masă, cafeluță (nu faceți ce face popa, faceți ce zice popa, cafeaua , alcoolul și tutunul nu-s bune nici la şes, darămite la munte!) și …fuguța la foc!

            Am ars lemne cu care o familie cu tată, mamă, cinci copii și o bunică se încălzea o iarnă întreagă, am cântat (zicem noi…) cu ochii în stele și am adormit lângă vatră…până spre dimineață. Nu zic nimic de lichidele cu care ne-am mai răcorit de vălvătăile focului, că nu-i educativ. Dar prin întunericul din jurul vetrei au circulat niște recipiente care nici n-aveau apă sfințită în ele , nici n-au fost duse la ureche…

            Dimineață…cafea la fumul și jarul mocnit al focului de peste noapte, zâmbete și clipocit de apă la izvor… Pe urmă, ghici!... cărat saci… mi-am tras tricoul de ciment (cu riscul ca roua dimineții să mă transforme în statuie), am mai făcut un drum între izvoare și…gata. Bunul samaritean care mi-a adus copiii de la București, a hotărât că e momentul plecării așa că a sunat goarna marșului spre poale.

            Pupături, strângeri de mâini, măcar schimburi de surâsuri și urări de soare pe cărări…am lăsat în urmă o sumă de oameni pe care mi i-aș dori mereu alături. Și câteva picături de transpirație pe o construcție care are chiar vârsta mea. Dar de sâmbăta trecută nu și-o mai arată…Iar eu…am întinerit și eu un pic pe lângă ea și pe lângă oamenii aceștia minunați. Și nu știu cum să le mulțumesc pentru asta. Poate mărturisind că simt o lacrimă rostogolindu-se din colțul unui ochi?…

Ciucaş în viteză

Sâmbătă dupamasa. Sînt în Ploiești și trebuie să plec la Tulcea. Invitat la o nuntă în seara zilei. Subit rămân fără mașină. Se pune un piston de-a latu’...sau ceva de felul acesta... Drumul de la Ploiești la Tulcea, cu mijloace de transport în comun, presupune că, dacă pleci în seara nunții, ajungi taman bine la botezul primului copil (chiar al celui de-al doilea , dacă au fost gemeni).

Renunț la Tulcea, mă enervez(da’ ce s-o fi enervat consoarta, că promisesem de câteva săptămâni...), împachetez rucsacul în zece minute, mă mai gândesc o oră dacă fac bine ce fac, ajung la concluzia că gânditul prea adânc îmi sporește starea de enervare așa că ies în marginea Ploieștiului, la Blejoi, la ia-mă, nene, direcția Cheia.

O juma’ de ora nici un nene nu reacționează pozitiv. Ba nu, oprește unul cu ditamai microbuzul gol – ditamai microbuzul, sună ciudat ! – dar merge numa’ până la Văleni așa că refuz elegant. Urmează să regret.

Cu ochii de-a lungul drumului pândesc camioane – în alea zece minute de împachetat băgasem în rucsac cât pentru o expediție polară care începe dimineața devreme și se termină când se face seară, după șase luni... Deodată urechea mi-e gâdilată în mod plăcut de șuier drag de locomotivă. Uraaa, tren! N-am mai mers cu trenul de când se fuma în vagoane pe culoare, în compartimente, la toaletă, pe tampoane, ce mai, raiul ierbii dracului! (și asta sună ciudat...) Alerg(deh, gara nu-i la drumul național, e la drumul de fier), prind trenul pe picior (sau pe roată, mă rog) de plecare, nu întreb unde merge, deși aveam pe cine, din cele șase persoane de pe peron numai eu nu eram ceferist, mă urc și zic la naş că vreau până la capăt. Da, zice nașu’, vă ducem până unde se termină șina.

Întâi s-a terminat porumbul, pe urmă alelalte culturi, mai de altitudine și impresia mea e că am luat-o cu șină cu tot de-a dreptul printr-o livada(mare) de nuci. La toamnă merg la cules de nuci cu trenul. Nu de alta da’ e prima dată în viață când crengile copacilor de pe margine ajung să bată în geamurile vagoanelor. (de multe trenuri ce trec pe-acolo crăcile n-au nici o reținere să se împreuneze peste calea ferată) , așa încât culesul se poate face lejer. În ecuație intră și viteza trenului – factor ajutător, până te mută cefereu’ la creanga următoare ai timp să culegi, spargi, mănânci, digeri nucile de pe creanga curentă.

Buuun, capătul șinei se dovedește a fi la Măneciu. Cheia ține de comuna Măneciu. Dar ține de pe la 20 de kilometri distanță. Așa că pasul următor: ia-mă , nene!
Întreb în gară un localnic unde-i deneul? Nu știe ce-i aia, explic, prescurtarea de la drum național, îmi arată, pe-aci și o iei la stânga... Poziția soarelui, combinată cu orele de pe ceas, îmi zice că în punctul cardinal spre care mă îndreaptă mănecianul (?) mă pot întâlni cel mult cu DN 2, București – Constanța așa că fac pe surdul și-mi pun baza în simțul meu de orientare. Aci o nimeresc , găsesc deneul. Camion nu găsesc. Nervii nu se potoliseră, ca să-i calmez o iau pe jos spre Cheia. Fâlfâi din mâini de parcă m-ar ajuta la mers , nici un rezultat până nu bat primii vreo șase kilometri pe jos. M-am ales cu ceva cadre ale lacului de acumulare și, ca-n copilărie, cu o burtă de flori de salcâm, dulci, puțin prăfuite, mirosind a mierea care ar fi putut deveni...

Mă pescuiește un microbusist aproape gol și asta și, în faptul serii, mă lasă în Cheia, pe lângă stabilimentul Zăganul. Trag repede câteva poze culmii de la care își trage numele hotelul (nu-s tare la toponime da’ parcă, totuși, hotelul vine de la munte și nu muntele de la hotel...) și întind pasul spre Podul Berii.
Alt toponim care îmi aduce nedumeriri și pofte. Da-s aproape sigur că nu vine de la bere așa că mă grăbesc rezonabil numai cu gândul să apuc să mă culcușesc înainte de întuneric. Altă poveste dacă era și berea în discuție. Probabil că m-aș fi grăbit ca fata mare la măritat și nici nu aș fi fost singur-singurel pe drum.

Chiar singur-singurel n-am fost, până la urmă. La vreun kilometru în sus, pe Valea Berii, am dat de niște flăcăi care speriau ursul cu muzică din boxele Loganului. Nu chiar manele dar, din câte mi-au prins urechile până am grăbit pe lângă ei în sus, nici departe de genul Salam et co.

Mai urc până se face liniște (și cam întuneric după gustul meu, frontala mea e în rucsacul soră-mii, prin căldarea Podragului, noroc că mai găsisem o lanternă în febra împachetării) și trântesc un cort de zile mari, între două pârâiașe care o să-mi susure la cap toată nopticica. Poiana în care am adastat, mare cât o batistă, are în dotare și o vatră de foc, frumos zidită din pietre și bușteni. Mare cât o jumătate de batistă. Aprind un foculeţ și până spre miezul nopții îmi cânt ușurel, mă holbez spre cerul supraînstelat, mă îndop, evident, cu ce-am apucat să arunc în rucsac și adorm cu fermoarul sacului tras până sus. La mai mult de un metru depărtare de foc noaptea nu-i cea mai caldă din istorie.

Ceasul sună pe la cinci. Două cafele făcute la fum, masa de dimineață(de foarte de dimineață) și la drum. La propriu. Drumul forestier din Valea Berii ține până la cabana Ciucaș. Dacă ai mașină olecuță mai șmecheră te duci și mai sus. Până unde, Doamne, îi mai lași să se ducă?! Noi, pietonii, unde să mai pășim fără griji? Nu mai întreb de urși și lupi, p-ăștia chiar nu-i mai bagă în seama decât Proteveu’. La ştirile orei cinci.

Trec pe la Fântâna lui N. Ioan, frumos reconstruită, (mulțumiri (sic!)celor ce au făcut drumul forestier că altfel era mai greu cu cimentul și marmura), o prind scăldată în razele dimineții, fabulos de-a dreptul, și pășesc voios spre cabană.

Voioșia îmi trece un pic înainte de ultima serpentină înainte de platoul cabanei. Din pricina rupturilor buldozerului pe sub vreo patru brazi apa a bortelit în așa hal că se vede cerul printre rădăcini. Inedit faptul, dar nu mai ține mult, brazii ăia o iau la vale cât de curând.

La cabană rad a treia cafea(aproape mi-am făcut norma) și ghidonez niște flăcăi din Galați către Gropşoarele-Zăganu. Se descurcau ei și singuri dar dacă tot au crezut că au pe cine să întrebe... La cât de nevorbit sînt aș da indicații și despre reacția nucleară sau drumul spre Eldorado. (adică nu chiar, treaba asta, ultima, aș ține-o mai pentru mine...)

Vârful Ciucaș îmi face cu ochiul, fac și eu cu mâna cabanei și mă-nfig de-a dreptul în prima turmă de oi de pe cărare. Aci n-am probleme, nea Ștefan trage o țigară lângă mine și mă îndeamnă să-l pozez pe Buzdugan(maamăă, ce dihanie!).
O jumătate de oră nea Ștefan îmi ține un curs de economie aplicată de unde iese ce bine era pe vremea împușcatului. În barbă recunosc că și mie îmi plăceau mai mult munții fără ATV-uri. Și eram și mult mai tânăr.

La despărțire mă atenționează că demenții de mai sus îs beți(la zece dimineața?!?) și că risc să mă muște câinii lor. Risc. Îs beți. Câinii se reped spre mine cu viteza glonțului. Și cu gălăgie mai mare decât glonțul. Recunosc că m-am înfiorat când distanța dintre mine și ei ajunsese sub trei metri și scădea rapid. Nu m-am înfiorat prea tare că n-a durat mult până a scăzut la zero. Așa de zero că m-am trezit, în inconștiența mea , cu mâna în ceafa șefului de haită( sau a șefei , dar chiar atâta tupeu să mă aplec să văd ce sex are n-am avut). Scărpinându-l frumos după urechi nu-l mai puteam mișca din cale, să mai fac vreun pas în sus spre vajnicii păzitori ai mioarelor. Și ai turiștilor.(?)

Demenții m-au lăsat cu câinii și s-au tot dus să întoarcă oile. I-am pozat din toate unghiurile(pe câini , nu pe demenți). Pozele au ieșit cam nașpa. Vedea-v-aș între zece dulăi, singuri prin Ciucaș, distrandu-vă și făcând poze cu mâna fermă pe aparat! Nașpa, nașpa da’ în vreo două tot se întrevăd clar niște colți semnificativi.

Aștept să vină demenții, că nu-i frumos să pleci de la casa omului ca de la o moară părăsită și, în plus, nici nu sînt sigur de consemnul dulăilor, dacă au cumva ordin să nu te lase nici să pleci după ce nu te-au lăsat să vii, le împrumut telefonul să-și sune patronul(demenţilor, nu câinilor) și după ce asist la o discuție angajat – angajator pe teme de timp de lucru(dacă nu mă schimbă eu nu mai stau că sînt de ieri singur la animale – cum singur că ei erau doi, beți, e drept, dar doi!) și întind pasul spre culmi.

Las rucsacul în paza unor boscheți, la baza pantei (rampei, că pantă se zice la coborâre – așa te-nvață la școala de șoferi, ptiu, drace! iar am pomenit de mașini în vârful muntelui) spre vârful Ciucaș și purced, ușor ca pasărea, la făcut poze din toate pozițiile. Zăresc Bucegii, Piatra, Brașovul, nu mă mai satur de priveliște. Nici ața nu mă trage înapoi să mă înham iar la rucsac...

Mă mai zbengui printre bujoreii înfloriți-trecuți, săptămâna viitoare nu știu dacă îi mai vedeți, iau și masa de prânz la întoarcerea la rucsac și pe-aci ți-e poteca! Trec pe sub Tigăi, traficul a devenit infernal, pe vârful Ciucaș parcă-i Mecca în vremea pelerinajului, culmea dintre șaua Tigăilor și vârf e un fel de Valea Prahovei vineri seară, care turist nu circulă atunci rupe și îndeasă în sacoșe bujorei de munte (de-aia nu-i mai vedeți săptămâna viitoare , în mod natural mai duceau oleacă).

Lasă că ies în șaua Tigăilor și apoi în culmea Bratocei și mă răcoresc: trage un vânt care, la suprafață mea velică, cam cât a bricului Mircea, combinată cu masa corporală, cam cât a unei aşchiuţe, îmi dă mari bătăi de cap în menținerea măcar a ideii de direcție. Navighez în volte, atât cât permite cărarea, zici că am intrat în gașca demenţilor...

Pe la șase aterizez în parcarea din pasul Bratocea, mă întâlnesc iar cu DN1A... Asta n-ar fi nimic dar mă întâlnesc și cu un grup de vreo zece flăcăi și fete cu rucsaci și celelalte... Mă ia amețeala: care șofer e atât de diliu să oprească să ia la ocazie o gașcă întregă de purtători de rucsac? Răspunsul devine clar pe măsură ce trec minutele întâi și apoi orele: niciunul.

Colegii mei de stat în parcare nu-s chiar disperați, au chemat mașini de-acasă să îi ridice, mă invită și pe mine, pe la 8.30, când le sosesc mașinile, să îi însoțesc dar, cum ei merg doar până la Vălenii de Munte și mă îndoiesc că de-acolo mai am vreun bus, îi refuz. Urmează să regret și asta.

Socoteala mea zice, teoretic, că, dacă nu găsesc cu ce să plec la Ploiești, n-o fi foc dacă mai dorm o noapte sub cerul înstelat și mă duc dimineață în Cheia(am programul microbuzelor în buzunar, de la milostivul șofer care mă culesese de pe drumuri în seara trecută).

Pe când îmi iau rucsacul de mâner și caut din priviri un loc de campare oprește lângă mine un coleg de serviciu. Venea cu tirul de la Timișoara. Ne întrebăm amândoi dacă vedem bine, ne mai frecăm o dată la ochi, da, noi sîntem, salt în cabina și spre Ploiești!

Numai spre Ploiești, nu la Ploiești, urma să aflu pe drum...Omul trage spre casa lui așa că mă debarcă la Vălenii de Munte(unde aș fi putut fi acum o oră dacă plecam cu ceilalți), o face la stânga de-acolo iar eu îmi caut un loc de somn.. nici nu mai întind cortul, după vreo cinci kilometri de marș mă cuibăresc sub un nuc și adorm cu ochii în stele. Dimineață microbuz și gata.

Până peste două săptămâni cred că mi-am făcut porția. Dacă o vrea Dumnezeu atunci poate o Portiță a Viştei și puțin Podragu.. Dar asta e altă poveste...

Sufleţel

Ne tot aduce Andreea, în ture, prăjituri Sufletzelle.
Buneeeee...mamă-mamă, te lingi pe bot!
În paranteză fie vorba, după ce am consumat Sufletzelle de-astea un sezon întreg, îi trece prin cap Andreeei să le ceară producătorilor să ne sponsorizeze. În scrisoarea de solicitare pe care le-o trimite nu uită să le spună că am gustat, mâncat, apreciat produsul lor. Am obținut sponsorizarea. Toată iarna următoare scrisorii am mâncat Sufletzelle. O juma’ de microbuz de prăjituri am primit!
Cred că de-acolo au început să mi se deformeze tricourile în partea în care le bagi în pantaloni. Dacă le porți băgate în pantaloni.
Le port băgate în pantaloni că, altfel, deformarea e și mai vizibilă.
Bun, da’ ne întoarcem înainte de sponsorizare. Vine, care va să zică Andreea, ca de obicei, cu un sfert de rucsac ocupat cu pungi de prăjituri. Ne pregăteam să începem urcușul la Negoiu, de la capătul drumului forestier.
Ne pregătim serios de urcuș. Facem foc, frigem slană, ne îndopăm responsabil, ca pentru o plecare în ținuturi ostile și reci.
La desert, hop, apare Andreea cu prajiturelele! Ia și tu, na și ție, care mai vrei?...
Și dă peste Alex. Cu care se cunoștea de aproape un sfert de zi. Îi bagă punga sub nas, suficient de abrupt că ăsta să nu poată citi ce scrie pe ea și-l întreabă, iar întrebarea ei, lipsită de precizia textului scris, sună fix așa:
-Vrei, suflețel?
Tu-ți dai seama cam ce ochi a căscat Alex auzindu-se apelat „suflețel” de o cvasi-necunoscută, în creierii munților?

Între două...

Între două nu te plouă. Corect. Da’ asta nu înseamnă c-ai scăpat cu totul...
Ne ducem să remarcăm Godeanu. Creasta Godeanului, mai precis.
Mobilizare mare, lume multă, Salvamont, resurse cum parcă nu avuseserăm la dispoziție niciodată până acolo.
Aci, la resurse, cam multe materiale, bre!... Cărăm la deal de ne ies ochii din cap. Mă, nu știu la alții, că nu-i mai vedeam prin pâcla de sudori șiroind de pe frunte, da’ la mine expresia „ies ochii din cap” nu-i deloc o figura de stil. Și dac-ar fi singurele organe care țin să se despartă de trupuşorul meu cocoșat sub bagaje... Da’ plămânii-s la gură, inima sparge pieptul, de restul chestiilor interne nu-s foarte sigur care încotro ar vrea s-o apuce...da’, oricum, e o neliniște totală în interiorul carcasei.
Ieșim din pădure, ce chestie, o pădure complet nenaturală pentru mine, învățat cu etajele de vegetație care ar trebui să se succeadă așa cum scrie la carte...foioase, amestec, conifere, jneapăn...La cartea Godeanului lipsesc câteva file. Foioase, foioase și, brusc, la marginea zidului de copaci înalți, majestuoşi dai în pajiștea alpină.
Dau și eu să mă opresc, dacă tot am ieșit la gol. Gata, fraților, aci punem tabăra! Nu că era locul extraordinar da’ îmi ajunsese cuțitul la os și nu-mi mai ajungea oxigenul.
N-a fost să fie. Am mai avut de urcat un povârniș, chestie care mi-a amintit de Golgota, Sisif și alte legende cu poveri și drumuri în sus. Și de lista sfinților ortodocși mi-a amintit.
Îl urc și pe ăsta, n-am încotro și ajung la locul taberei. Un tăpșan perfect, străjuit de văi mici pe laturi, una din văi cu izvor, că de-aia ne-am mai ostenit pân-aci, pentru apă.
Pe culme, deasupra noastră, imediat deasupra, un vârfuleţ, la vreo cinci sute de metri mai încolo un vârf de-adevăratelea, cu un par de fier pe el și hăt, mai sus, Bisericile din Bulz, spectaculoase formațiuni geologice. Și muuuult mai sus, cam pe la nivelul Raiului, creasta Godeanului.
Veselie mare vreo trei zile, până duminică, 10 august. Zic și data așa, că să-mi amintesc că, peste câțiva ani, Guvernul României s-a hotărât, în aceeași dată, să încerce să mă ucidă, cu gaze și bătaie, în Piața Victoriei. La 10 august de care vorbim aici altul va fi fost agresorul...
Bun, urcăm în 10 august, cum zic, în creasta Godeanului și coborâm, pe la prânz, pentru că ne gonește amenințarea de furtună. Mă rog, pe culmile din jur nu mai e amenințare, e furtună de-a binelea, se vede că plouă și, mai ales, se aude cum trăznește. Pe culmea noastră e pace. Liniște nu-i că se tot aud trăznetele din vecini... Dar e bine.
Așa de bine că ne strângem în tabăra și ne vedem netulburati de ale noastre. Care n-are ce face se adună în cerc, în mijlocul taberei. N-am ce face așa că sunt și eu un mic arc de cerc în formațiunea astfel constituită. Chiar n-am ce ce face așa că măresc arcul de cerc cu două voluntăriţe, Raluca și Florina, pe care le țin de umeri și cu care mă ciorovăiesc asupra vitezei sunetului în aer. Ca să calculăm la ce distanță de noi se întâmplă fulgerele care se întâmplă. Nu puține și nu mai aproape de 3 kilometri.
O voce rămasă anonimă se întreabă, sub duruitul tunetelor:
-Oare se poate să ne trăznească?
-Nu, zice altu’. Că suntem oameni buni...
Aici intervine Raluca. Fată de treabă, de altfel, dar cu carențe pe partea de modestie. Nu are aceste carențe mereu dar sigur le are în acele secunde.
-Cei mai buni! se repede ea cu convingere.
Mă reped și eu. Înapoi. Nu singur. Cu două fete atârnate de mine. Zbor, literalmente, spre undeva, nu știu unde, nu știu cine mi-a făcut vânt, chiar dacă exact asta mă întreb cu nețărmurită uluire:
-Băi! Care m-ai împins, băi?...
Cad grămadă, gurile rele povestesc că rânjeam cu gura până la urechi. Cred și eu că rânjeam. Nu mai zburasem, până-n ziua aia, cu două femei agățate de mine!
Dau să mă ridic și mi se pare că Florina, tăvălită peste mine, îmi împiedică visul de a-mi relua poziția verticală. Raluca cred că e încă în aer, că ea e mai ușurică, așa, mă gândesc că poate vine la aterizare ca o frunză în vânt, mai legănat și mai lin.
Zbier la Florina, cum nu-mi stă-n caracter dar având circumstanțele atenuante ale uluirii de care sunt încă cuprins:
-Da-te jos de pe mine! Că nu pot să mă ridic.
Se execută prompt dar asta nu rezolva nimicuța. Tot țintuit la pământ mi-s. Măi să fie! Mă prind, cu greu, că nu mă pot ridica deoarece încerc degeaba să restabilesc comunicarea cu unele părți ale trupului. Îndeosebi piciorul drept parcă-i piciorul vecinului. Mă uit la el, îl iau cu frumosul, face pe mortu-n păpușoi! Nu-l simt și nu mă simte. Mai că mă buşeşte plânsul gândindu-mă că poate ne-am înstrăinat pe veci unul de altul...
N-am timp să plâng. Ana zace prăbușită, pe spate, la câțiva metri de mine. Plec, târâş, spre ea, cu gând să văd ce face. Mă lămuresc după câteva secunde. Nu face nimic. Stă pe spate. Ah, ba da, face ceva. Țipă. Clar, la plămâni n-are nimic.
Mă uit, siderat, la fostul cerc de convivi. E ca într-o scenă din filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu turcii căzuți pe câmpul de bătaie de la Călugăreni. Minus noroiul. În rest aceleași păpuși dezarticulate împrăștiate prin iarbă. Și n-avem nici fesuri de ieniceri. Da’ în rest...
Între timp m-am prins, vă veți fi prins și voi până acum, fusesem victima unui fulger căzut între noi. Din cele două zicale pe care le știu despre fulger, aia cu fulgerul nu cade de două ori în același loc și aceea care zice că fulgerul nu cade peste văi aleg să mă încred în a doua. Așa că ordon retragerea spre vale.
Ne retragem toți. Care putem. Bietul Ștefan nu se poate retrage pentru că nu m-a auzit. El n-aude pe nimeni. Nici nu vede pe nimeni. În general nu face nimic. Zace și el pe spate, nu știu de ce am ales, majoritatea, poziția asta ca să ne prăbușim, și își expune tricoul ars și găurit în dreptul inimii.
Renunț, a doua oară, la retragere și mă târâi spre el. De aproape e și mai înfricoșător. Nu numai tricoul e pârlit. Părul, pielea, pe urmă o să aflăm că și ciorapii sau chiloții, în general tot ce avusese pe el, arată ca la eroii din desenele animate când bagă degetele-n priză.
Bun, totul e bine când se termină cu bine, mi-am revenit și eu, și-a revenit, mai greu și Ștefan...am mai lucrat încă aproape o lună pe acei coclauri, a rămas o amintire de poveste.
Și a mai rămas o concluzie. Între două nu te plouă da’ nici bine nu ți-e. Verificată.
Și o nedumerire. Țineți minte că toate astea se petreceau într-o zi de duminică, 10 august. Și că mergeam la muncă trecând, inevitabil, pe lângă Bisericile din Bulz. Să mor dacă înțeleg de ce, câteva zile mai încolo, în 15 august, de ziua Sfintei Marii, n-a vrut nici un voluntar, nici tăiat, să pună mâna pe ceva treaba...

De ceaţă

Suntem în Munții Ciucasului. Refacem, voluntar, marcajele potecilor turistice din masiv. Zile în șir de încercări multe și puține reușite, din pricina ploilor cvasi-necontenite.

Haide, băi, că nu ne-a plouat chiar mult! Doar cât să înmugurim. Mă rog, înmuguresc mai mult voluntarii. Eu am decis că randamentul coordonării e mai bun dacă stau la adăpost, în Baza Salvamont de la Muntele Roșu.

Stau și iar stau și-mi vin idei. Una, pe care o punem în practică, e să folosim talentele culinare ale Corinei, telul cabanei Silva, carnea de la Mircea Măcelaru și ceaunele de la...eh, nu vă spun și de unde-s ceaunele și nici căbănuța care le adăpostește că nu-i o căbănuță turistică. E mai privată, așa și se află pe lângă Muntele Roșu dar mai mult nu zic.

Bun, va să zică folosim toate astea, într-o seară, ca să facem o mămăligă cu brânză, smântână și toate alea plus un ceaun mare de tochitură. Ca să mai încurajăm voluntarii.

Ne mutăm, pe înserat, la căbănuță, strângem lemne, facem focul... Pân’ să facem focul începe ploaia. Încep și sudalmele, că suntem sătui de ploaie. În plus, ne-am și lăsat pelerinele la Baza Salvamont. Avusesem cu impresia că l-am fentat pe Ăl de Sus care o să creadă că suntem obosiți, în paturi și o să țină închis robinetul ploii. N-a ținut, peste noi țârâie. Mărunt dar plouă. Andy, cu un optimism nejustificat de nimic, se învârte printre picioarele și înjurăturile noastre și o ține, sus și tare, că, de fapt, nu plouă.

-Hai, măi, că asta nu-i ploaie!

-Da’ ce e, Andy?

-Asta-i ceață, bre, nu-i ploaie!

Lovesc tot mai vârtos cu toporul despicând buștenii pe care i-am adus din pădure și fiecare lovitură mi-o imaginez, cu apa șiroindu-mi pe spinare, că despică și țeasta lu’ Andy care o ține gaia-mațu:

-Hai, băi, că asta-i nu-i ploaie, asta-i ceață!...

L-aș alerga prin curte cu toporul da’ îl iert. Mă gândesc că încăpățânarea lui optimistă poate face bine la moral. La moralul ălorlalți. Că al meu e prăbușit și, mai ales, umed complet. Dublu ud, de la piele încolo, de transpirație, după lupta cu buștenii și de la haine încoace din pricina ploii.

Am o revelație: Alex e încă la Baza Salvamont și ar putea să salveze măcar restul serii. Îl sun:

-Alex, când vii încoace, adu-ne, te rog, pelerinele!

Pelerinele noastre care stăteau, perfect inutil, agățate prin cuierele bazei Salvamont. Nu știu ce-o fi vrând să afle Alex când mă întreabă:

-Care pelerine?

Poate care anume din multitudinea de astfel de echipamente răspândite prin bază. Poate ale cui pelerine. Poate...Cum zic, habar n-am ce vrea să afle cu întrebarea lui, știu doar că răspunsul îmi țâșnește de pe buze fără nici un fel de efort:

-Cum care pelerine, Alex? De ceață, frate! Pelerinele de ceață.

Cabana, buda si telefonu'

Una din cabanele montane ale României devine tot mai cunoscută din pricina (datorită??) parcimoniei cu care stăpânul său permite utilizarea instalației pe care umanitatea, în milenii de evoluție, a imaginat-o pentru capătul de jos al sistemului digestiv al oamenilor, în general și al turiștilor, în cazul nostru particular.
Nu ești cazat la cabană nu te folosești de scula omului și gata!
Te bagi pe lângă zidul cabanei (deocamdată zidul din spate, da’ nu-i departe momentul când se va întâmpla și la ușa din față!) și vezi tu cum faci. Uneori mai văd și ceilalți (nu puțini!) călători. De mirosit oricum miros toţi, întotdeauna.
Bineînțeles că pe turistul cu mațele umflate și cu vezica clipocind la fiecare pas nu-l poți ține departe de ținta cea mai dorită atunci când sfincterele dau să plezneasca decât punând lacăt pe ușă. Eventual și două stinghii prinse cu holţşuruburi atunci când te pregătești să închizi cabana pentru zilele lucrătoare ale săptămânii.
Ei, duminica trecută, tocmai când se terminase operațiunea de sigilare a budei, îl apucă nevoile pe unul dintre privilegiații soartei, un tânăr cazat în cabană, cu acte în regulă (mai puțin bon fiscal, aș zice...)
Primește cheia lacătului și acordul de a scoate stinghiile și se grăbește să-și facă drum către încăperea cea mai protejată a cabanei.

Se grăbește și o trupa de turiste, tinere, frumușele și cu genunchii încleștați. Se grăbește să se milogească de tânărul nostru, să le lase un pic, doar un pic la budă, ele nu-s cazate dar nevoile firești sunt la fel de presante ca și-ale lui.
E de la sine înțeles că nu poți să refuzi o fată care tropăie mărunt dinaintea ta, cu pași mici, săltați și vorbe întretăiate. Dacă i se zărește și o lacrimă în colțul ochiului n-ai nici o șansă și te lași corupt, îi permiți accesul.
Așa a pățit și tânărul din poveste.
Fată după fată, după fată și alta după fată, în șir fără sfârșit intră și ies pe ușa al cărei lacăt stă în mâna bărbatului milos.
Care încearcă și nu reușește să stăvilească fluxul de femei spre și dinspre încăperea interzisă.
Și care, pierdut, privește ba la ușa budei, ba la cheia și lacătul din mâna sa și șoptește:
-Nu pot să cred...nu pot să cred...grăbiţi-vă un pic, vă rog, ăştia mi-au luat telefonul gaj ca să-mi dea cheia de la budă...